Primăvăratecului meu prieten, Doru Moţoc De cîte ori vine primăvara, peticele de nori care dau relief albastrului cerului îmi readuc pe retină două imagini dragi: tanti Ani şi Didi. Prima ne-a învăţat, pe mine şi pe frate-meu, un cîntec de dor de ducă nemţească, romantic şi desuet pînă la Dumnezeu, de-ţi vine să te tot duci de cum auzi prima şoaptă a ierbii. Cel de-al doilea, Didi, este o imagine. O imagine la fel de paradigmatică precum iarba, care are cu totul altă treabă decît să-ţi provoace ţie dorul de ducă. Pentru mine, Didi este imaginea lui Didi, colegul meu din vremurile prerevoluţionare, pe care închid ochii şi-l văd pe terasa de pe cheiul gîrlei, citindu-şi ziarul şi sorbindu-şi tacticos cafeaua în timp ce eu alergam să nu întîrzii la condică. Şi el avea condică - lucram în acelaşi institut. Dar o semna doar la plecare, cînd îşi termina treaba. Şi o termina tîrziu, cîteodată pe la 8-9 seara. Lucra, de fapt, mult mai mult decît mine sau colegii mei. Dar lucra cînd şi cît vroia el - mai exact, îşi dădea această impresie. Uitîndu-mă la el cum mă uit la primii muguri de primăvară, am înţeles însă cît de mult contează această "impresie". Cît am fost tînăr şi profund, am visat să scriu, ca opus magnum, o apologie a tabietului. Aveam convingerea că doar această repetiţie ticăită este în măsură să îmblînzească (vă aduceţi aminte de Micul Prinţ?) universul din jurul tău - sau să-ţi dea această impresie. Să vii, de pildă, în fiecare după-amiază, la poalele aceluiaşi copac pentru a privi asfinţitul soarelui sfîrşeşte prin a domestici atît copacul, cît şi soarele care, în mod inexplicabil, se află de fiecare dată acolo, la întîlnire, de cîte ori te duci tu să-ţi faci plimbarea. E ca şi cum universul ţi-ar anticipa dorinţele şi te-ar urma oriunde te duci doar pentru a ţi le satisface. Ce măreţie! Acum, prietenul meu de o viaţă, N., a dezvoltat aceeaşi teorie, do