Viaţa de pe străzile vecine merită tot efortul narativ, toată construcţia şi toată fericirea hermeneutică cu putinţă. La colţ, nu departe, se află o dugheană în care o domnişoară cu fustiţa scurtă de tot îţi oferă printr-un gemuleţ îngust, blindat cu fier forjat, ceea ce îi ceri, şi asta de dimineaţa pînă seara. "O fi rentabilă afacerea", mă întreb de cîte ori trec pe lîngă alcătuirea respectivă de unde cutare ins din vecini cumpără pîine, altul o punguliţă din aceea cu seminţe, replica modernă a fostelor cornete din copilărie pe care ni le ofereau femeile rrome la intrarea pe stadion. Din caiete dictando erau confecţionate cornetele acelea, între timp au trecut anii aşa de repejor că îţi spui dacă merită cu adevărat să le mai ţii socoteala. Şi chiar nu merită, ceea ce te încearcă, iarăşi şi iarăşi, este nobleţea renunţării, a retragerii, a muţeniei eliberatoare în care să te cufunzi în tăcerea cu care petreceai în studenţie cele două ore în trenul personal cu care te întorceai acasă de la facultate. Istoria ca mister. Întîmplările vieţii ca sursă a unei perplexităţi blînde, a unei resemnări, a gestului aceluia la care rîvneşti de multă vreme: să te tragi undeva deoparte, să răsufli uşurat, să fii convins că asta e tot ceea ce merită trăit. Nimic mai straniu decît faptul existenţei, nimic mai anapoda, mai la îndemînă, mai firesc şi mai cu neputinţă de priceput, de adus în raporturi normale cu anormalitatea cotidiană a faptul că trăieşti. Tot ceea ce ţi se întîmplă, ţie şi semenilor tăi, pe parcursul unei zile, a unei săptămîni pare a fi şi nu este, totul se duce de-a berbeleacul, rămîn anapoda imagini care îţi vin de foarte departe, de foarte de aproape, nu le mai ştii îndepărtarea în timp, istoria lor este una a simultaneităţii risipite, pierdute uşor din chiar clipa în care ai dibuit-o instantaneu şi ai pierdut-o în aproape acelaşi fel. Intuiţia aceea a prăjit