Noi, provincialii Revista craioveană Mozaicul a lansat, în numărul său dublu 1-2/2002, o interesantă dezbatere - cum sînt multe iniţiate de această revistă - despre presa culturală de la noi (este o dezbatere pe care o rubrică dedicată revistelor culturale nu are cum să nu o ia în seamă). Întrebările adresate participanţilor la anchetă au fost: 1. Care vi se par tipurile dominante în presa culturală actuală? 2. Care sînt revistele ce v-au captat atenţia şi prin ce anume? În ce măsură programul acestora a determinat opţiunea Dvs.? 3. Ce reviste v-au dezamăgit şi de ce? Din răspunsurile date, rezultă un peisaj destul de dezolant, imagine - după cum observă Marta Petreu - a lumii literare de la noi ("revistele româneşti nu pot fi mai bune decît scriitorii români care colaborează la ele"). De altfel, foarte bine defineşte situaţia Al. Cistelecan: "Dominant e tipul revistei făcute cu furca, al «revistei-varză». Concurează la dominanţă şi tipul revistei «de casă», tribală. (...) În România vor fi apărînd azi vreo două sute de reviste care intră în categoria culturală (pentru că, de fapt, ce nu intră aici?). Asta într-o ţară în care, dacă toate forţele ei intelectuale, de la Academie pînă la cenaclul şcolar din Săvădisla, ar fi strînse laolaltă şi obligate la un suprem spasm creativ, abia ar ieşi zece reviste bune. Cum această şansă se divide în cît se divide, avem ce avem. (...) În fapt, noi avem o «divizie A» în care joacă vreo zece reviste, o subţire «divizie B» în care două-trei reviste se mai agită să promoveze, dar obosesc repede, şi un dezolant peisaj provincial". Dezolant peisaj, precum spuneam. A nu se înţelege, însă, prin "provincial" "din provincie". Sînt destule reviste bucureştene care se confundă cu acest peisaj amorf - şi, de exemplu, cele mai des amintite la acest capitol (de către participanţii la anchetă) sînt revistele Luceafărul şi Contemporanul.