De vreo zece ani încoace, mă tot despart. Fără să vreau, despărţirea a devenit pentru mine un fel de profesie. Înainte însă de a dezvolta subiectul, aş vrea să povestesc o anume întîmplare. În 1997, a trebuit să mă despart de primul meu buletin de identitate. Anii trecuseră şi incompatibilităţile dintre fizionomia mea de-atunci şi aceea din urmă cu zece ani deveniseră insuportabile, mai ales pentru poliţiştii care mă mai opreau din cînd în cînd, cerîndu-mi actele la control. M-am despărţit aşadar de acel buletin şi de acea identitate fără nici un regret. Era o despărţire firească, în urma căreia nimic nelalocul său nu mi se putea întîmpla. Însă aveam să mă înşel: în dreptul "stării civile", poliţiştii (care completaseră noul buletin cu datele mele personale) trecuseră "căsătorit". Prin urmare, din 1997, sînt căsătorit, şi asta doar în acte. Greşeala a fost şi a mea: pe de o parte, pentru că nu m-am prezentat personal la secţia respectivă de poliţie (mama s-a ocupat de asta) şi, pe de altă parte, pentru că nu mă căsătorisem pînă în acel moment. Logica acelor poliţişti, care m-au căsătorit scurt şi cu sînge rece, a fost simplă, previzibilă şi la obiect: "Are 24 de ani, înseamnă că e căsătorit." Sau: "Are 24 de ani, înseamnă că în curînd o să se căsătorească." Au trecut de-atunci aproape cinci ani şi, iată, nu m-am căsătorit. De altfel, nici nu aş fi avut cum, din moment ce, în acte, eu sînt "căsătorit", iar bigamia încă se pedepseşte la noi cu închisoare. Cum să fac dovada că sînt necăsătorit, dacă în buletin scrie clar, negru pe alb, exact invers?! Ce vreau să spun cu asta este că, hilar şi întîmplător, m-am despărţit formal de o stare civilă, fără să fac o clipă vreun pas în afara ei. Situaţie rizibilă, desigur, dar care instituie un tip de despărţire pe care chiar nu îl mai practicasem. Noua mea stare civilă, artificială şi fortuită, a atras după sine, la un