Să presupunem că Imperiul Român (cu capitala la Cluj, fireşte) ar vrea să se extindă spre răsărit. Dincolo de graniţele aliaţilor săi turcii, spre stepele Asiei, acolo unde numele fiecărei ţărişoare se termină în "-stan", iar valoarea vieţii omului tocmai ce-a coborît sub suta de grame de cămilă. Să presupunem, evident, tot de dragul experimentului ştiinţific, că Senatul de la Cluj, şocat de atentatul terorist asupra Turnului Chindiei, e gata să ia asupra ţării cheltuiala atragerii de noi aliaţi. Şi că, după ce a primit deja trei noi membri, toţi cu nume ciudate, mustăţi pe oală şi figuri în cap (provocate, fireşte, de vechimea culturii papanistane în comparaţie cu cea românească) trebuie acum să facă bilanţul. Cu alte cuvinte, să decidă dacă a meritat cu primii, şi dacă e vreo lecţie de tras de aici, aplicabilă poate ideii de a-ţi face aliaţi pe unde a-nţărcat mutu' iapa. În continuarea construcţiei noastre teoretice, să presupunem următoarele descoperiri făcute în legătură cu amicii cei proaspeţi ai Imperiului Român: nici unul n-a cumpărat avioane de la Ghimbav; nici unul n-a introdus Eminescu în şcoli; nici unul n-a sărit să trimită trupe alături de ale noastre în războiul cu Insula Paştelui. Cu alte cuvinte, noi i-am scos în lume şi i-am prezentat ca fiind prietenii noştri, iar ei abia dacă s-au sinchisit să ne dea un telefon şi să ne întrebe dacă ne descurcăm şi fără ei. "Să mai luăm alţii, tot ca ăştia?" se întreabă acum Senatul. "Ce garanţie avem că se vor bărbieri, că se vor spăla pe dinţi şi conturi, că vor aboli taxa pe intenţiile bune sau că vor ascuţi iataganele boante ale poliţiei? Mai ales că pe oamenii ăştia nu ştii cum să-i iei: acolo în Orient, promisiunile ţin loc de bună ziua, iar dacă storci ditamai litra de vorbe nu te alegi cu mai mult de două-trei picături de fapte..." Greu de hotărît! Noroc că Imperiul Român nu există. Şi că greutatea