Pentru Cerasela Ş. Separarea, în psihologie, este un concept fascinant. În limbaj profan, poetic, folosim pentru separare cuvîntul despărţire căruia, evident, îi asociem spontan o notă de tristeţe. Probabil, din experienţă. Despărţirile sînt mai adesea triste. Separarea aduce o notă, deşi insuficientă, de neutralitate. Probabil că termenii ştiinţifici aduc cu sine răceală. Un cîntec al nu ştiu cărui cîntăreţ modern spune cam aşa: atîta vreme cît te vei gîndi la mine, eu nu voi fi departe. Prin aceste cuvinte se recunoaşte că absenţa fizică nu înseamnă separare şi că, implicit, prezenţa fizică nu anulează uneori sentimentul acut şi personal al solitudinii. Am spus că separarea este un concept fascinant pentru că el determină fundamental atît începutul construcţiilor identitare - copilul mic are nevoie de o figură umană constantă pentru a fi securizat şi a-şi grăbi formarea identităţii de sine -, cît şi restructurărilor de identitate atunci cînd o persoană ataşată nouă dispare din cotidianul existenţial. De aceea, separarea este mai ales studiată la copilul mic, la adulţii care se separă şi la cei care supravieţuiesc decesului cuiva important din punctul de vedere al investiţiei afective. Psihologic vorbind, separarea suportă multe distincţii: separare fizică şi psihologică sau emoţională, separare temporară şi definitivă, separare dorită şi forţată şi, evident combinaţiile posibile. Indiferent de situaţie, separarea reprezintă un joc al relaţiei între prezenţă şi absenţă. Absenţa şi prezenţa unui părinte funcţionează, de pildă, în cazul în care un copil rămîne în custodia unuia dintre părinţii separaţi. Psihologii au găsit un termen dulce pentru a face această distincţie: ambii părinţi rămîn părinţi, unul este continuu, celălalt este discontinuu. Evident, în viaţa de toate zilele a copilului. Absenţa fizică nu înseamnă absenţă psihologică; acest lucru este val