Cred că există două tipuri de despărţiri. Sau, cel puţin, în două feluri se "actualizează" ele atunci cînd, din diverse motive, ajungem să le invocăm: despărţiri despre care putem vorbi şi aşa-zisele despărţiri "mute", care ne bîntuie, dar sînt de nemărturisit. Primele, beneficiind adesea de o distanţă suficientă şi de o detaşare limpezitoare, fac parte dintre acele acţiuni "constructive" atît pe plan personal, cît şi în cel socio-comunitar. În naraţiunile ce povestesc primul tip de despărţire, lumina în care este pusă persoana (cea care suportă separarea) poate fi filtrată (despărţirile devenite "bune", înţelese, consimţite), crudă (separarea forţată, moartea bruscă a cuiva drag, dar şi despărţirea maestru-discipol, cel puţin în prima fază), clarificată de prezent (despărţirea de propriul trecut asumat, separările politice: împărţirea Germaniei după război versus separarea Cehiei de Slovacia). Despărţirile despre care vorbim (şi, prin forţa împrejurărilor, doar despre ele va fi vorba în numărul acesta al Dilemei) sînt acele rupturi care ne definesc aşa cum vrem noi într-un anumit moment al vieţii noastre. Mă despart de un bărbat iubit şi care mă iubeşte nu din frivolitate, ci dintr-un lung exerciţiu al despărţirilor fireşti, inevitabile. Un poet, tocmai ieşit din cel de-al doilea divorţ şi în ruptură cu actuala iubită scrie, premonitoriu, "nevasta mea de-a treia avea un suflet prea întunecat". În scurt timp, îşi ajunge vorbele din urmă, se însoară şi se desparte (cvasivoluntar) de viaţă. Alegi să pleci dintr-o ţară unde ţi se face frică din ce în ce mai des pe stradă,
la slujbă, în orice spital, renunţînd astfel la un destin posibil. Te întorci acasă ("străfulgerat" de-o revelaţie) şi-ţi dai seama că plecarea fusese mişcarea bună şi că, o dată întors, nu mai ai nimic în comun nici cu cel care plecase, nici cu străfulgeratul. Divorţul propriu-zis, la trib
