Canadiene (9) Vineri 22 martie am fost la teatru: Rhinocéros, un Eugen Ionescu interpretat - mulţumitor - de trupa studenţească a Universităţii Laval. Prilej cu care am avut două revelaţii, în ton cu gerul serii care, afară, crăpa pietrele din Răsăritul Canadei: una, că cea mai bună rimă pentru artă este bani; una fără alta există doar în reverii şi în societăţile care pot fi fermecătoare, dar competitive nu sînt. Sala - de o modernitate notabilă şi plină la ora primului act al piesei - poartă numele sponsorului Hydro Québec, principalul furnizor de electricitate al provinciei; în apropiere, pe un perete, o plăcuţă mulţumeşte companiei Chrysler Ltd., care a susţinut materialiceşte construcţia - construcţie la parterul căreia se află o bancă, o librărie, un magazin de electronice şi un pub - pub în care o bere costă cam trei sferturi din preţul pe care l-am plătit pentru biletul de teatru. Şi a doua revelaţie: cum priveam eu zbaterea de final a eroului Béranger, încăpăţînat să rămînă om în mijlocul unei mări de rinoceri tropăind, mi-a trecut prin gînd că farmecul României acesta este: ea se recreează, cu bine şi rău, de o manieră incredibilă, acolo unde trăiesc români. Nu-mi dau seama cu ce drept i-aş descrie pe unii dintre cei pe care i-am cunoscut. De ce o fac? Nu ştiu. Bunăoară Dănilă D.: a ajuns aici pe la mijlocul deceniului trecut, are figura unui dac de pe Columnă, are o soţie care cîntă muzică religioasă bizantină la fel de bine pe cît soţul ei joacă whist, a fost coleg de armată cu un cunoscut ziarist bucureştean, la ora asta citeşte Memoriile mandarinului valah (P. Pandrea) şi este uneori zguduit în convingerile sale identitare, cîştigă decent unde lucrează - şi unde tocmai a urcat în funcţie -, iar cine-l enervează riscă să-l audă cum că-'ţi sar la gît ca guşterul carpatin. Pe piatra ultimului său somn vrea să se scrie atît: a fost un om liber. Libe