Nu-mi plac despărţirile. Detest despărţirile. Le urăsc! Cînd sînt să fie, prefer să-mi zic "fie ce-o fi!". M-am învăţat să le expediez sumar, fără să privesc înapoi, încercînd să merg înainte. Sau, acum înţeleg, să fug înainte. Pentru că, repet, nu mi-au plăcut niciodată despărţirile. Îmi plac taxiurile şi gările. Taximetriştii, chiar şi aceia cu care am discuţii îndelungi, nu mă încurcă defel atunci cînd, după ce achit cursa, trebuie să le spun abrupt şi standardizat: "mulţumesc frumos, o zi bună, sănătate!". Cîteodată ne mai revedem, alteori nu, depinde. Ne despărţim uşor, pentru că îi consider pasageri în viaţa mea, la fel cum şi eu sînt un pasager în maşina lor. Mă dau jos, aşadar, şi ajung la gară. La gări. Mă îndrept grăbit spre peron - poate singurul loc în care despărţirile capătă un sens, o noimă, un rost, reuşind să se consume cu blîndeţe în toată tristeţea lor. Pînă se suie toată lumea, pînă se aude fluierul, pînă se urneşte locomotiva, timpul de rămas-bun se dilată nefiresc şi-mi îngăduie mie, celui care pleacă, mie, celui care rămîne, să mai arunc o privire, să mai schimb o vorbă banală sau pur şi simplu să tac împreună cu persoana plecată sau rămasă lîngă tren, complice joc în oglindă, cu mîna întinsă pe geam sau cu batista fluturîndă, la mişto, desigur, întrucît veacul nostru materialist nu ne mai îngăduie patetismele... Da, parcă şi despărţirile devin mai suportabile în felul acesta - o simplă iluzie, cu vagoane stînd pe loc şi persoane prinzînd viteză în drum spre casa de bilete. E unul din

motivele pentru care îmi plac gările. Nu-mi plac aeroporturile. În aeroport orice despărţire rămîne superficială şi incompletă. Odată trecut de check-point, pot cel mult să fac un semn discret, atît cît să nu stîrnească suspiciunea cerberilor controlori, la fel cum, de dincolo de celulele fotoelectrice, nu mai zăresc decît o siluetă înghiţită de mulţ