Cinematograful merge foarte bine în Franţa, se zice cam peste tot. Francezii merg la cinema din ce în ce mai mult. Iar noutatea este că, de cîteva luni bune, ei merg să vadă filme franceze - din ce în ce mai mult! Frecventarea sălilor a crescut cu 11 procente în primele nouă luni ale anului, perioadă în care s-a înregistrat şi o creştere economică de 40%. Mai mulţi spectatori, mai multe filme (franceze). Pînă aici - vorba acelui banc spus de unul din personajele filmului La Haine -, totul e bine... Şi-atunci, care e problema? În bancul respectiv, comentariul îi aparţinea unui individ care se aruncase de la ultimul etaj al unui zgîrie-nor. Iar în realitate, sfîrşitul anului 2000 aruncase - în mijlocul paradisului francez al "cinematografului fără griji, fără dureri de cap" - o bombă ale cărei efecte nu vor întîrzia să se simtă.

Pe 17 decembrie 2000, Jean-Marie Messier (preşedinte-director general Vivendi) anunţa crearea VUE (Vivendi-Universal-Entertainment), o major cine-televizuală obţinută prin fuzionarea firmelor Vivendi şi Universal. În Franţa, fuziunea respectivă a fost văzută imediat ca o ameninţare directă la mult-susţinuta "excepţie culturală" - cu atît mai mult cu cît imensul conglomerat era pus sub conducerea americanului Barry Diller, în timp ce Pierre Lescure (bossul de la Canal+) nu-şi găsea în acest nou-înfiinţat organism decît locul doi... Deşi strategia gigantului mediatic este la fel de obscură ca şi urmările acestei fuziuni pentru Canal+, ea a avut efectul unui electroşoc. Unii se bucură şi sărbătoresc deja "sfîrşitul securităţii sociale"; alţii prevăd o îngheţare a producţiei de film franceze. Benoît Delmas, care a scris împreună cu Eric Mahé un pamflet intitulat Western médiatique ou les mésaventures du cinéma au pays de Vivendi (ed. Fayard), declara - în Le Figaro din 23 octombrie 2001 - că, după părerea sa, "Canal+ este în primejdie