Mircea Anghelescu, Echilibrul între antiteze. Heliade - o biografie, Editura Univers Enciclopedic, 2001 Într-un eseu publicat în 1940 în Revista Fundaţiilor Regale, Pompiliu Constantinescu distingea între două tipuri de biografii, "unul documentar, erudit, şi altul psihologic, portretural": cel dintîi e preocupat să reconstituie cît mai exact traiectoria existenţială a protagonistului, cel de-al doilea tinde să "caute omul în dosul operii", să ofere un portret coerent şi credibil, lăsînd pe planul al doilea minuţia documentară. Implicit, Pompiliu Constantinescu deplîngea slăbiciunea genului biografic în cultura română. Din acest punct de vedere, lucrurile nu s-au schimbat prea mult din 1940 încoace: Vieţilor lui Eminescu şi Caragiale, de care se ocupa criticul interbelic, li s-au alăturat între timp puţine cărţi care pot sta, prin viziune şi rigoare, alături de cele ale lui Călinescu şi Cioculescu - de pildă, Viaţa lui Alexandru Macedonski de Adrian Marino sau biografiile lui Maiorescu, Gherea şi Stere scrise de regretatul Z. Ornea. Genul biografic, care în alte culturi "face bestseller-uri" sigure, continuă să fie, la noi, extrem de firav. Într-un asemenea context, o nouă biografie constituie cu atît mai mult un eveniment. În Echilibrul între antiteze , personajul istoric Ion Heliade Rădulescu este reconstituit pornind de la faptele şi ideile sale, interpretate cu mare precizie în contextul societăţii valahe din secolul al XIX-lea. Mircea Anghelescu face întrucîtva o sinteză a celor două "tipuri" descrise de Pompiliu Constantinescu: aparţine acelei tot mai rare specii a istoricilor literari "de şcoală veche", perfect documentaţi în legătură cu o epocă, dar în acelaşi timp are abilităţile necesare pentru a construi un discurs comprehensiv despre epoca studiată. Deşi plasează în centru traiectoria unui personaj spectaculos şi interesant, de care biograful este