Deconstrucţia este una dintre teoriile relativiste, asumate de postmodernism ca fiindu-i specifice. Despre specificul său, în cadrul teoriilor gîndirii relativiste, sub două aspecte, vom scrie aici. Referinţele la aspectele culturale vor fi făcute cel mult în trecere, deşi studiile culturale, achiziţie a contemporaneităţii, abuzează uneori de această teorie, fie folosind-o ca strategie interpretativă direcţionată (care vorbeşte despre instrumente alternative de interpretare, negînd prioritatea şi caracterul de fundamental al unuia anume), cum face critica feministă sau cea istoristă, fie pentru a sublinia felul în care un text este subversiv intenţiilor propriului său autor, obiectivelor lui declarate, relaţiilor pe care încearcă să le constituie cu alte texte (se pune tot mai insistent problema unui "unreliable author", cel care produce textul în chip subversiv. Este o idee pe care Michel Foucault o sublinia încă din 1969 în eseul "Qu'est-ce qu'un auteur?" (Bulletin de la société française, august, 1969). Pentru deconstrucţie, textul este un proces cultural complex, permanent, bazat pe interrelaţiile dintre el şi alte texte. Structurile nu sînt universale, ci contingente, temporare şi întotdeauna dinamice, fie pentru a anula calitatea de "de dorit", "natural", "original", "prioritar", "mai important", "mai relevant" al unor concepte determinante pentru unele binarităţi, aşa cum face noul discurs identitar, cel care susţine conceptul de "identitate prin diferenţă", în locul celui bazat pe "identitatea în sine". Aplicaţiile culturale sînt des întîlnite în cazul culturilor (sau ideologiilor) minoritare (considerate parazitare, deviate, patologice, oricum excepţionale), cele care îşi revendică statutul cel puţin egal, dacă nu privilegiat, în relaţia cu cele majoritare. O "lectură deconstructivistă" este o lectură care încearcă să stabilească relaţii subsidiare de