"Viaţa e un meci la categoria grea
Cea mai bună lovitură rămîne eschiva "
Paraziţii Ca pionier, am experimentat o tehnică specială de "boicotare" a socializării comuniste, despre care am scris mai multe lucruri într-un volum colectiv intitulat În căutarea comunismului pierdut. Graţie acestei tehnici am scăpat de "recrutarea" la Daciadă, la Corul Radiodifuziunii, la concursurile de desen despre construcţia socialismului, la cele de recitări patriotic-revoluţionare de la Palatul Pionierilor, la "întîmpinări", mitinguri şi Pluguşor şi, mai ales, la happening-urile omagiale mamut de pe Stadionul 23 August, unde copiii cu eşarfe formau - reduşi la condiţia de puncte colorate - cifre, porumbei ai păcii şi chipuri ale Tovarăşului & Tovarăşei, după model chino-coreean. Tehnica respectivă - combinată cu ceea ce Erich Fromm numea "protestul prin autodegradarea forţei de muncă" - consta în asumarea orgolioasă a condiţiei de fraier, încurcă-lume, fricos şi laş; într-o lume pe dos, mă construiam "în răspăr" cu orice triumfalism eroic, aplicînd consecvent principii gen "să nu vorbeşti la şcoală despre ce înjuri acasă" şi "să nu te pui în slujba celor pe care îi înjuri". Adevărul e că, format în afara şcolii şi în răspăr cu ea, am fost "formatat" de mic cu un program mental incompatibil cu cel al ceauşismului în care trăiam. De aici - interiorizarea precoce a regulei "zi ca ei şi fă ca tine". Aparent, afişam o "normalitate" de circumstanţă, dar făceam pe aiuritul şi împiedicatul de fiecare dată cînd Partidul avea nevoie de mine la "acţiuni" (nici nu era greu, trebuia doar să-mi exagerez un pic defectele reale). Astfel, atent la toţi şi la toate, am învăţat nu să fiu veşnic (cum spunea un poem patriotic al lui Marin Sorescu), deşi ideea mi-ar fi surîs, ci să devin un puşti inutilizabil de către slujbaşii Sistemului. Mai mult îi încurcam, de aceea abia aşteptau să s
