Revelaţiile unei cărţi recent apărute par să readucă pentru moment în atenţia publică tagma ocrotită prin obişnuinţă a informatorilor. Suprapopulînd ţara cu informatori, dictatura refuza să le valideze existenţa excluzînd termenul din limbajul de lemn. Cu ajutorul unor rînduieli formale, condiţia de informator era impusă majorităţii cetăţenilor. Concomitent supraveghetori şi supravegheaţi, ei participau la instituirea unei veritabile inovaţii: un regim de represiune reflexivă. De cînd, echipat cu sceptrul, preşedintele depusese jurămîntul solemn, fiecare mărunt slujbaş era silit să-i urmeze exemplul, fără a fi însă înzestrat cu un sceptru în acest scop. Jurămîntul stipula obligaţiile şi interdicţiile menite să regleze comportamentul fiecărui om nou. Aşa de pildă, nimeni nu putea avea vreun contact cu o persoană străină fără a fi primit în prealabil o aprobare specială. Protagonistul unui asemenea contact trebuia să depună în 24 de ore o notă informativă raportînd amănunţit ce se discutase. Calităţii obşteşti, de informator pe bază de jurămînt, i se adăuga tot mai adesea calitatea selectivă, de informator pe bază de contract. Jurămîntul era public spre ostentativ, contractul confidenţial spre strict secret. Textura socială în acest fel constituită se închidea într-un tărîm al tainei şi al incertitudinii. Supraveghetorii secreţi aveau misiunea de a urmări uneltirile secrete atribuite din principiu fiecărui cetăţean. Tranziţia a preluat efectivele de informatori ai fostei Securităţi, nefiind sigură dacă este mai potrivit

să-i pedepsească ori să-i folosească, oricare alternativă presupunea înainte de orice identificarea lor. Singurele urme care puteau duce în această direcţie se găseau în dosarele foştilor suspecţi, respectiv în ceea ce mai rămăsese din arhiva Securităţii. Pornirea acestei investigaţii a fost întîrziată de două obstacole. Primul: păstrarea a