Despărţirea: cuvîntul trimite automat la registrul patetic. E o exagerare! Nu e vorba doar despre o experienţă radicală (care ne dă fiori!), ci despre una cotidiană, continuă, de fapt - şi, nu de puţine ori, absolut necesară. Ca şi, de altfel, renunţarea, ca refuzul, ca multe alte lucruri conotate îndeobşte negativ. Puterea de a spune nu, de a te delimita, de a te dezlega, de a te desprinde, de a ieşi din "reţea" poate fi, măcar din cînd în cînd, de mare folos. Separările care apar în viaţa ta te pot construi la fel de mult ca şi întîlnirile "providenţiale", sînt la fel de importante. Despărţirea nu este neapărat o experienţă rea, ea se întîmplă atunci cînd nu mai merge altfel şi-ţi poate aduce o mare putere, necunoscută, venită de la tine, din neputinţa şi disperarea ta răsucite în altceva, într-un soi de stranie puritate. Cît de mult te-au făcut să înaintezi în direcţia ta, cea adevărată, despărţirile de "căldicei", de neafini, de falşi prieteni, de idoli efemeri, de personalităţi pentru care aveai un fel de umilitor adoratio inerţial, mimetic, de "faruri" culturale care doar te orbeau, nu-ţi luminau drumul, nu te însoţeau! Credem, majoritatea dintre noi, că e bine să ne ţinem legaţi, să fim într-un grup, într-un "trend", într-o mişcare, într-o generaţie, într-o naraţiune cu alţii cînd, în cazul unora, doar dezlegarea ne-aduce dezlegare pentru adevărata noastră viaţă (şi pentru ce avem de făcut cu ea). Cunoşti oameni care te ţin în sistemele lor de aprecieri pro şi contra, în sistemele reperelor lor: odată cu desprinderea de ei te desparţi de un mod de a fi, de idei străine, de lucruri simbolice de folosinţă comună care-ţi cer obolul şi cu care, dacă stai şi te gîndeşti mai bine, ai prea puţin de-a face. Simţi nevoia de a fi laolaltă cînd eşti foarte tînăr şi ai mai multă încredere în alţii decît în tine. Mergi acum instinctiv spre ceea ce-ţi face bine, spre