Am început să-l înţeleg pe Ceauşescu. S-a întîmplat acum vreo trei săptămîni, cînd am luat Dilema şi-am constatat că pagina 2 e plină cu opinii critice la adresa căznitelor mele rînduri cu privire la statutul social, apartenenenţa etnică şi aşa mai departe. Cei mai mulţi dintre cititori nu numai că nu erau de acord, dar puseseră în funcţiune buldozerele împotriva a tot ce are mai scump pe lume românul: părerea lui. A mea, în cazul respectiv. În minutele care au urmat lecturii, bruma de reguli democratice şi zîmbete prefăcute pe care le-am adunat în ultimii zece ani s-a risipit cu viteza sunetului în vid (ştiu, veţi spune, puteam s-o măsor foarte bine şi-n capul meu). Pus în faţa unei pagini atît de vehement contestatare, prima tentaţie a fost s-o duc înapoi la tarabă. Al doilea gînd (observaţi progresul raţiunii) a fost că un astfel de gest n-ar face decît să mărească numărul de cititori ai paginii respective. În fine, după cîteva minute, s-a instalat resemnarea: deja mi-era ruşine de mine şi de prostiile pe care le-am scris. Am înecat acest sentiment la KFC (local recomandat de Asociaţia Jurnaliştilor Deprimaţi din USA) şi l-am depăşit în aceeaşi seară, recitind, în paralel, pagina respectivă din Dilema şi-o mai veche pasiune a mea - Almanahul Scînteia 1984. Mare operă! Nici un cuvînt nelalocul lui, nici o umbră de îndoială! Întreaga lume organizată, explicată, pusă pe căprării şi aşternută în pagină cu o grijă pentru detaliu demnă de orologerii elveţieni. Cîteva clipe mi-am imaginat chiar cîţi ochi vor fi trecut peste fiecare cuvînt, cîtă responsabilitate şi mîndrie a lucrului bine făcut trebuie să fi trezit în fiecare redactor! Din aceste motive şi încă unul, binecuvîntat, Almanahul Scînteia 1984 mi se pare şi acum cartea cea mai bună atunci cînd ai nevoie de relaxare... Ah, dar să vă spun motivul acela, ultima daltă care încoronează perfecţiunea antică a