Din zece în zece ani, Márquez publică o carte (sau două) de povestiri. Printre romanele care l-au consacrat, creînd o şcoală şi lichidînd o dată pentru totdeauna provincialismul de fond al literaturii sudamericane, Márquez a publicat şi patru volume de povestiri - Los funerales de la Mamá Grande (1962), Ojos de perro azul (1972), La increíble y triste historia de la cándida Eréndira y de su abuela desalmada (1972) şi Doce cuentos peregrinos (1992). Acesta din urmă - recent tradus în româneşte de Tudora Şandru-Mehedinţi pentru Editura RAO şi lansat la începutul lui martie, cu fast, la Institutul Cervantes - cuprinde scurte povestiri scrise între 1976 şi iunie 1982, cînd ar fi putut fi şi publicat (la zece ani după Eréndira), dacă istoria lui n-ar fi ieşit din socotelile scriitorului. Cele douăsprezece povestiri sînt cele care au scăpat de-a lungul timpului de pierderi, distrugeri, mutări şi uitări succesive. Între timp, cinci dintre ele au devenit scenarii de film, iar o alta serial de televiziune. Cînd le-a rescris pentru volumul din 1992, Márquez a ţinut seama de indicaţiile regizorilor cu care a lucrat, a făcut modificări sau a mutat accente. E vorba despre o carte cu o istorie la fel de sinuoasă ca multe dintre romanele scriitorului columbian, dar în care autorul a avut, poate, mai puţină încredere. Spre deosebire de toate cărţile sale, cele douăsprezece povestiri din acest volum se petrec în Europa, vorbind despre întîmplările insolite ale unor latino-americani ajunşi în Lumea Veche. Tema comună, motorul narativ al cărţii, este, prin urmare, o altă identitate latino-americană, definită într-un spaţiu străin, foarte îndepărtat de Macondo sau de satul prăfos din alte romane. Locurile acestea nefamiliare - Geneva, Barcelona, Roma sau Parisul -, cu regulile lor univoce, lipsite de magicul real al Antilelor, sînt, pentru personajele povestirilor, decorurile une