Printre puţinele legende strict contemporane, eu o păstrez pe aceea a unei nopţi de la începutul anilor '60, cînd, pe la orele trei, Caragiu - actor încă neajuns la Bucureşti - a deschis în taină porţile teatrului său, la Ploieşti, ca să le arate lui Mazilu şi lui Lucian Raicu, în sala pustie, cum joacă el "Proştii sub clar de lună", piesa prin care s-a statutat strigătul cel mare al pendulării deasupra abisului: "Eu am ridicat problema, eu o bagatelizez!". "E un Gogu la Ploieşti, extraordinar!", se zvonea prin Capitală. Eu nu-l pot despărţi pe Caragiu, ca şi pe Cotescu, ca şi pe Rodica Tapalagă, de experienţa fundamentală a ferocităţilor poematice din teatrul lui Mazilu, teatrul în care imaginaţia şi proliferarea sentimentelor se leagă direct de viteza degradării lor. Caragiu era un sălbatic. Un sălbatic în jungla cuvintelor. Oamenii evoluaţi au prejudecăţi în privinţa sălbaticilor, identificîndu-i permanent şi reducîndu-i sistematic la antropofagie. Alţii - şi mai "nuanţaţi" - confundă sălbăticia cu ticăloşia şi inumanul. Sălbăticia lui Caragiu avea la bază naturaleţea, enorma vitalitate - netrucată în maniere "civilizate" şi artificiale -, fantasticul instinct al rîsului (rîsul, susţine un umanist de talia lui Canetti, este "ultima formă de canibalism rămasă în om"), agresivitatea feroce faţă de tot ce se opunea vieţii lui plenare, libere şi profund inteligente, plăcerea voluptuoasă, fără de protocol, de a sări din liană în liană şi a adormi sub stelele unui cer fără de copie. Ceea ce putea face Caragiu dintr-un cuvînt, dintr-o propoziţiune, cu o frază, era incredibil. Actor de concepţie largă şi încordată, actor total - care-ţi putea dansa pe sîrmă la circ, azi, dar mîine îţi încremenea într-o mumie de faraon lovit de apoplexie -, el ştia prea bine că, în toate artele dramatice, nici un conflict şi nici un zbor nu se pot realiza dacă nu pui la bază, ca în