Marea Britanie La 20 septembrie 1988 Margaret Thatcher ţinea un discurs istoric la Colegiul Europei din Bruges. Era o pledoarie împotriva "adîncirii" Uniunii, poziţie susţinută de preşedintele de atunci al Comisiei Europene, Jacques Delors. Socialistul francez este adeptul transferului deciziei de la nivel naţional la organismele centralizate europene, iar Doamna de Fier duce de 24 de ani o cruciadă împotriva acestei politici. Nu ne-am luptat să reducem rolul statului în economie ca să lăsăm Bruxelles-ul să ne impună deciziile sale, a spus ea atunci. După acest discurs, la începutul anului 1989 a luat fiinţă Grupul de la Bruges, alcătuit din oameni politici, politologi şi ziarişti britanici care se opun subminării statului naţional în numele Europei. Aşa a apărut euroscepticismul organizat - pentru că în stare latentă el a existat întotdeauna în Regatul Unit. Marea Britanie a intrat tîrziu în Comunitatea Europeană - a pierdut startul, crezînd că noua formulă nu va dura, iar cînd Harold MacMillan a încercat să repare greşeala iniţială s-a izbit de un "non" categoric al lui Charles De Gaulle, care nu le-a putut ierta niciodată englezilor că nu l-au invitat la Ialta. Intrarea britanicilor în Europa s-a petrecut tîrziu, după referendumul din 1975 care a mobilizat toată naţia. Paradoxal, la vremea respectivă laburiştii au fost cei mai aprigi adversari ai aderării, iar cel mai convins european era prim-ministrul conservator Edward Heath. Astăzi laburiştii sînt pro-europeni (cu cîteva excepţii notabile), iar conservatorii sînt eurosceptici (cu la fel de puţine excepţii). Istoricii şi analiştii britanici recunosc că ţara lor este sfîşiată între relaţia specială cu Statele Unite şi cu fostele colonii aflate acum în Commonwealth, pe de o parte, şi apropierea de Europa, de care este totuşi legată economic. Dacă îi dăm crezare lui Henry Kissinger, politica externă britani