De vorbă cu un ego Şi mă mai mir de ce sîntem nefericiţi!... Normal. Ne începem vieţile căutînd un punct de sprijin. Ceva de care să ne legăm şi care să ne protejeze. E în firea lucrurilor. Ca ulterior să dăm înapoi, să vrem cu orice chip şi cu orice cost să rupem lesa în jurul căreia ne-am simţit atît de bine atîţia ani! Nici o problemă. Plec. Nu mă interesează ce anume las în urmă, ce drame se derulează în spatele meu întors cu atîta nonşalanţă... Nu mai contează nimic. Decît eu. Şi ego-ul meu. Mi-e prieten bun! O să m-ajute el să răzbat cumva, ce dracu', am şi eu mîndria mea! Nu-i nimic. Mă descurc eu cumva, doar am clară în minte amintirea urmelor lesei, nu? Îmi improvizez o viaţă pe cont propriu. Şcoala, slujba, TOTUL îmi aparţine. Mi l-am construit, deci îl merit. Merg mai departe. Deodată, mă simt neîmplinit. Vreau mai mult. Vreau un nou punct de sprijin. Mă doare orice refuz, orice despărţire, orice ar putea răni sau doar zgîndări uşor ego-ul meu de necuprins. OK! Perfect. L-am găsit. Iubit, iubită, concubin ori concubină, soţ sau soţie, e aici, lîngă mine, e viu şi mă distrează zilnic. Mi-aş da şi viaţa pentru jumătatea mea. Eu nu mai contez, ştiu bine. Asta pînă cînd se iţeşte din nou simpaticul ego, prietenul meu de nedespărţit, e singurul care nu mă trădează... Ticălosul, îl cunosc şi mă ştie mai bine decît toate jumătăţile pămîntului de care-am avut parte! He, he, pişicherul, iar a ieşit la plimbare şi, vrînd-nevrînd, mă scoate cu el în lume. Întors acasă, văd că socoteala din tîrg nu se pupă cu cea de-acasă. Tragic moment. Nu-i bai! Strîng din dinţi, mă fac că nu văd şi aleg. Să rămîn mai departe pe loc sau să plec. De fapt, pe cine păcălesc? Chiar dacă stau, ştiu bine că, de fapt, sînt plecat. Şi stau plecat mult timp. Dar asta pînă cînd cel de lîngă mine nu mai este. Şi-l vreau înapoi. Mi-aş da şi viaţa pentru el, doar să-l mai am pentru o clip