Am predat pentru o săptămînă la Institutul van de Velde din Antwerpen, Belgia, laolaltă cu alţi 10 profesori invitaţi din Europa şi SUA. Voi descrie altcîndva experienţa excepţională a oraşului şi a predatului vreme de 10 ore zilnic. Unul dintre ateliere, condus de o britanică, a încercat să sugereze studenţilor în arhitectură ce va să însemne experienţa handicapării în relaţia cu spaţiul urban, aşa cum noi, "normalii", îl oferim celor mai puţin norocoşi. Aşezaţi în scaune cu rotile, studenţii au avut de parcurs spaţii etajate, de deschis uşi, de intrat în lifturi - în fine, tot ceea ce facem zi de zi, fără să ne punem deloc, dar deloc întrebarea dacă toţi cei din jurul nostru o pot repeta cu aceeaşi uşurinţă. Mi-am adus aminte deunăzi de această problemă cînd, în faţa Casei Poporului, un autobuz 385 în care mă aflam a ratat la mustaţă un orb, angajat pe verde pe trecerea de pietoni (de unde va fi ştiut că e verde, căci nu avea semnal acustic?), aşadar perfect îndreptăţit să traverseze. Mîrlanul aflat la volan nu i-a îngăduit, tocmai pentru că întinsese bastonul alb, bietul om trebuind să se retragă şi să dea voie nesimţitului aflat "la putere" să abuzeze. Inutil să mai spun că, la douăzeci de metri mai departe, în dreptul parcului Izvor, un echipaj de poliţie dormea, v-o jur, într-un Passat din cele noi (V6 4 motion), cu conştiinţa datoriei împlinite... Mi-am adus aminte, de asemenea, cum un mai tînăr coleg handicapat locomotor încerca să ajungă la biblioteca UAR din "Ion Mincu". O scară mîndră, elicoidală, monumentală, tronează în holul facultăţii noastre, dar nu e nici un mod de a accede, altfel decît cu liftul, la spaţiile de curs, pentru cei mai puţin "dotaţi" decît noi. Mi-am amintit , încă o dată, atunci cînd am citit tema pentru concursul catedralei Patriarhale. Desigur, se cere să se respecte exigenţele

brumei de legislaţie existente cu privire