Într-un spital poţi afla mai multe biografii şi întîmplări cu tîlc decît într-un compartiment de tren sau într-un fast food. Aici se adună pentru mai multă vreme o lume pestriţă, înclinată spre confesiune sau avînd morbul limbuţiei. Vine vorba nu numai de boala fiecăruia, de tratamentul adecvat (sau ne), dar şi de viaţă, în general, cînd te poţi trezi, cine ştie, într-o haltă către altceva. Omul se laudă (vorba vine) cu particularităţile maladiei proprii, cu simptomatologia specifică, cu detaliile de tratament, dar este totodată dispus să-ţi ofere, chiar şi neîntrebat, povestiri din viaţa sa psihologică, familială, profesională. Este, cum s-ar zice, o solidaritate de spital: suferim împreună, deci să ştim cît mai mult unul despre celălalt. Aflîndu-mă la sfîrşitul lui martie într-un spital bucureştean (nu pentru documentare, fireşte), am stat de vorbă nu numai cu personalul medical (obligatoriu), dar şi cu personalul civil (de bunăvoie). Am aflat astfel episoade din istoria unui antrenor şi a unui sport pe care-l cunosc prea puţin - gimnastica. Am descoperit că majoritatea gazetarilor greşesc învinuindu-i pe antrenorii lotului naţional de gimnastică artistică fete
că sînt dictatori, tirani etc., că fără antrenament la sînge, fără o disciplină severă nu se obţin marile performanţe, că antrenorilor li se face o nedreptate de neiertat. Am aflat cum a fost urmărită pas cu pas (negimnastic) Nadia Comăneci de către familia Ceauşescu, acesta fiind unul din motivele fugii ei din ţară (cer iertare celor care ştiau misterul dinainte). Am discutat cu un partener oarecum din branşă despre prieteniile ce se legau înainte (mais où sont les neiges d'antan?), despre neuitatele turnee ale trupelor de teatru, despre spectacole, repertorii şi cîte şi mai cîte. Cu un alt partener de breaslă am schimbat cîteva vorbe despre scriitorime. Ne cunoşteam vag dinainte. Starea de pac
