A fost odată un dascăl. Alesese meseria aceasta pentru că şi tatăl său, înaintea sa, fusese dascăl, ca şi bunicul şi străbunicul său. Înainte de a muri, tatăl său îi spuse: A mai rămas în ţinut doar un tînăr doritor de ştiinţa noastră. Du-te, găseşte-l şi ajută-l să înţeleagă! Şi a plecat Dascălul în lume în căutarea celui doritor de carte. A mers aşa prin multe locuri, povestind celor care vroiau să-l asculte despre tainele ştiinţei lui, aşa cum le aflase şi el de la cei dinaintea lui. Mai presus de toate, dorinţa lui era să-i facă să înţeleagă, aşa cum îi ceruse cu limbă de moarte tatăl său. În limba acelui ţinut, acest înţeles avea un nume frumos: se numea rost. Doar că nimeni nu părea să fie interesat de rostul Dascălului. Se adunau uneori mai mulţi şi-l ascultau, curioşi, dar Dascălul vedea în ochii lor depărtarea. Îi întreba atunci: Ce se întîmplă, sînteţi obosiţi? Iar unul dintre ei îi răspundea, politicos: Nu, dar ne plictisim... De cîteva ori au venit ei după Dascăl, căci se povesteau prin ţinut multe lucruri curioase pe seama sa. Atunci Dascălul se înflăcăra, gîndindu-se că de data aceasta, da, de data aceasta îl va întîlni pe cel doritor de carte! Îi lua atunci cu el prin păduri şi lunci, făceau împreună un foc şi, sub razele lunii, le povestea cu atîta emoţie despre rost încît unii credeau că e beat. Erau momente frumoase, în care speranţa plutea în aer: Dascălul spera să-l găsească pe cel doritor
de carte, iar tinerii sperau să afle în ştiinţa Dascălului cheia unei lumi minunate la care rîvneau în vis. Dar Dascălul nu poseda o astfel de cheie şi degeaba le povestea că ea se află în ei, tinerii plecau unul cîte unul, păstrînd doar amintirea plăcută a unui foc de noapte. Cu trecerea anilor, Dascălul a început să creadă că tatăl său se înşelase. Sau poate că lumea era deja prea plină de ea însăşi pentru a mai fi loc în ea de transmiterea ştiinţ
