Strălucit romanist ("specie", din păcate, pe cale de dispariţie şi nu numai în România), Karlheinz Stierle este succesorul lui H.R. Jauss la Universitatea din Konstanz. Erudiţia, apetitul teoretic, sensibilitatea literară şi iubirea ferventă pentru Paris se întîlnesc într-o carte admirabilă, apărută în urmă cu nouă ani în Germania şi tradusă acum în franţuzeşte sub titlul La capitale des signes (Capitala semnelor, cu o caldă prefaţă a lui Jean Starobinski): mai bine de şase sute de pagini dense, care ne arată cum Parisul a devenit locul mitic al modernităţii şi cum a putut să rămînă, pînă astăzi, un "inepuizabil rezervor de semne". Stierle urmăreşte transformările mitului modern al Parisului - născut în epoca Luminilor - de la Rousseau la Baudelaire, trecînd prin Diderot, Heine, Balzac, Hugo, Dumas, Poe, Nerval etc. Rousseau, aşadar, pentru care Parisul (idee ce va fi reluată de nenumărate ori) este un rezumat al contradicţiilor şi al contrastelor civilizaţiei, Rousseau căruia oraşul îi inspiră un sentiment de fascinaţie şi de dezgust în acelaşi timp. La Diderot, schimbare de registru: Parisul devine spaţiul conştiinţei moderne de avangardă, iar Palais Royal (vă amintiţi de Nepotul lui Rameau, al lui Esrig, cu Dinică şi Marin Moraru?) oferă imaginea unui spectacol perpetuu, conversaţie scînteietore, lux, spirit filosofic şi moralitate îndoielnică. Apare, curînd, figura emblematică a ceea ce în franceză se numeşte flâneur (cuvînt, practic, intraductibil), hoinărind în voie (spre deosebire de "trecător", întotdeauna grăbit şi neatent) prin oraş, "citind" vitrinele, afişele, reclamele etc. (acea nouă poezie de care va vorbi mai tîrziu Apollinaire), învăţînd să descifreze oraşul şi să-i interpreteze semnele (Stierle recunoaşte aici cît îi datorează lui Walter Benjamin căruia, în paranteză fie spus, Le magazine littéraire îi consacră "dosarul" pe luna aprilie). Ora