Romanul Alchimistul de Paulo Coelho a devenit un best-seller, deoarece a reuşit să spună, într-o manieră moderat intelectualizată, ceea ce oricine doreşte să audă, anume că fiecare din noi are "Legenda" lui "Personală", adică un scenariu pe care e chemat să-l pună în faptă, în scurta lui existenţă pe pămînt. Dacă scenariul este corect înţeles, consecvenţa în urmărirea lui este întotdeauna răsplătită, căci "dacă vrei ceva, tot Universul conspiră la realizarea dorinţei tale". Fericirea ar fi - ca în cazul lui Schliemann, descoperitorul Troiei - împlinirea la maturitate, după ocolişuri complicate, a visului din tinereţe. Această concepţie optimistă asupra existenţei este, totuşi, simplistă. O persoană poate avea aspiraţii contradictorii sau poate dori, ca Faust, să experimenteze succesiv toate modurile posibile de realizare, adică să-şi actualizeze toate potenţialităţile. În ambele cazuri, nu se poate vorbi de o coerenţă a scenariului, de o Legendă Personală bine structurată. Pe de altă parte, un scenariu, oricît ar fi de coerent, riscă să cadă în derizoriu, dacă se construieşte prin simplă repetiţie. Contabilizarea succeselor succesive ale lui Don Juan naşte, desigur, o Legendă, dar una absurdă, lipsită de sens. Satisfacţia împlinirii este înlocuită, în acest caz, de sentimentul dizolvant al zădărniciei. Coelho eludează, de asemenea, o altă problemă interesantă: este scenariul gata scris, datoria noastră fiind doar aceea de a-l înţelege şi de a-l urma, sau îl inventăm noi înşine, pe măsură ce-l trăim, punîndu-ne la contribuţie fantezia şi creativitatea? A jucat Napoleon doar rolul de star într-o piesă al cărei regizor a fost Istoria, sau şi-a scris singur romanul vieţii, cu sabia şi cu mintea? El însuşi înclina spre ultima variantă când spunea că "politica este destinul", dar se vedea ca persoană "destinată" să înfăptuiască, avant la lettre, unitatea Europei, c