Prezentarea la unele posturi de televiziune (mai ales la Tele 7 abc) a unor filme româneşti făcute în perioada de "tristă amintire" şi, vai, a unor filme sovietice pe care Radu Cosaşu le numeşte Ku-Ki (Cu-Chip-Uman), adică "nu numai în afara şabloanelor, dar şi împotriva lor" (Dilema, nr. 471) a atras interesul spectatorilor mai mult decît la vremea "respectivă", cînd sălile erau oarecum goale. Evenimentul a cam răpit interesul publicului de televiziune altor centre de atracţie şi a creat un soi de contra-curent. Este uimitor, azi, cînd lumea respiră alt aer şi în alt ritm, să ai succes cu Al 41-lea sau Călăuza! (Va veni rîndul filmelor ceheşti, poloneze, ungureşti, iugoslave din aceeaşi perioadă?) Este uimitor şi aproape de neexplicat (decît poate prin excesul de filme stereotipe, desubstanţializate de pe ecranul televizoarelor) un succes atît de necontestat. Dat fiind acest "boom" cinematografic, ce s-ar întîmpla oare dacă s-ar încerca şi reînscenarea unor piese de teatru "Ku-Ki"? Poate că publicul s-ar
deconecta sau ar reacţiona surprinzător la unele piese ale lui Arbuzov, Ghelman, Vampilov, Rozov, ceea ce ar modifica peisajul teatral contemporan. Ce-ar fi să jucăm, de asemenea, din dramaturgia românească a timpului utopiilor, Citadela sfărîmată sau Jocul vieţii şi al morţii în deşertul de cenuşă de Horia Lovinescu, piese şi ele în afara şabloanelor vremii, Somnoroasa aventură sau Mobilă şi durere de Teodor Mazilu, Aceşti îngeri trişti sau Mormîntul călăreţului avar de D.R. Popescu, Răceala sau A treia ţeapă de Marin Sorescu, Jolly Joker sau Cuibul de Tudor Popescu şi încă altele, care s-au sustras conformismului dominant în epoca omului nou şi a construcţiei multilaterale? Poate că spectatorii tineri ar fi şocaţi, nu ar înţelege mare lucru din problemele şi dramele timpurilor revolute, dar poate că ar medita asupra faptului că, în ciuda unor concesii