Am văzut ceva uimitor într-un cimitir. Pe o cruce era scris numele unui bărbat şi sub nume era adăugată o menţiune particularizatoare, "doctorand". Nici o referire privind domeniul în care lucrase cel care murise, prea devreme. Se comunica o undă de regret pentru neşansa de a termina ceva început. Cel care murise nu apucase să-şi ia doctoratul. Iată, mi-am spus, cît de mult contează cariera în viaţa omului. Identitatea sau subidentitatea profesională pare să umbrească, să facă să pălească alte determinări ale unui individ. Cuvîntul "carieră" nu prea era folosit înainte de 1990. Suna burghez, suna occidental. "Profesiunea", da. La fel şi "meseria". Nu se folosea nici cuvîntul "ocupaţie", astăzi folosit mult sub numele de "job". Se folosea expresia "orientare şcolară şi profesională" şi nu "orientare privind cariera". Astăzi te orientezi cum te duce mintea. Înainte era oarecum firesc să se suprapună profesiunea pe ocupaţie, pentru că nu puteai avea o profesiune care diferea de ocupaţie. Nu puteai fi vînzător dacă terminai studii superioare şi nici dacă studiile medii nu specificau ceea ce urma să faci în viaţă. Doar după controversata "Meditaţie Transcendentală" s-au putut repartiza în locuri de muncă necalificată indivizi cu studii superioare prin "transfer în interesul instituţiei". Imobilismul era necruţător. Nu existau demisii, ci doar transferuri, ruta profesională fiind strict controlată şi perfect previzibilă. Oamenii intrau de tinerei într-o întreprindere şi ieşeau, tot de acolo, la pensie. Cu o petrecere şi cadouri folositoare cumpărate prin contribuţia tuturor: o pătură, un aparat de stors fructe, un halat de baie, o lampă de noptieră etc. După 1990, piaţa muncii s-a deschis. Nenumărate ocupaţii au apărut. Unele mai vechi, altele noi. Contactul cu străinătatea a impus importul de profesii şi ocupaţii care nu existau anterior în nomenclatorul simplific