reportaj cu fabrici Este ultima zi a reportajului cu fabrici, ziua de scris, cu tabieturile ei, la care sînteţi invitaţi să asistaţi, pentru că părtăşia dumneavoastră la intimitatea scrierii acestui articol este acum indispensabilă: cafeaua a fost făcută, foile de matematică şi pixul preferat sînt la locul lor, poza cu ghete este rezemată de ceaşcă. Însă ceea ce tulbură tihna atmosferei care îşi aşteaptă acum reportajul este conştiinţa că exact acest lucru nu îmi stă în putere: să dau articolul care mi-a fost cerut în forma în care este aşteptat. Cu fabrici, cu un director sau cu un şef de producţie vorbindu-mi despre cum s-au schimbat lucrurile în modul de organizare, despre privatizare, despre străvechi mecanisme româneşti, în faţa concurenţei cît se poate de reale şi de actuale. Cu imaginea muncitorului, de Atlas care ţine pe umerii săi o orînduire fie ea şi socialistă, cu imaginea muncitorului neproductiv, al cărui salariu de mizerie este plătit din salariile oamenilor productivi, a muncitorului în curs de convertire la capitalism toate reieşind din cele spuse de superiorii acestui om simplu, care a purtat bască înainte de revoluţie şi şapcă turcească după. Voi păstra tăcerea asupra acestuia din urmă şi, revenind la fabrici, voi preciza că mult aşteptatele şi mai sus amintitele personagii nu s-au arătat dispuse a discuta cu reporterii despre problemele în cauză. O fabrică de ciorapi, una de pîine şi una de ace, ale căror produse sînt din cele mai obişnuite şi putem adăuga din cele mai paşnice, avînd în vedere că nici chiar acele, utilizate conform destinaţiei lor, nu prezintă un pericol vital major, au privit cu reticenţă ideea de a furniza informaţii generale despre activitatea lor. Un moment nepotrivit pentru astfel de lucruri ni s-a spus, ori cînd cu multă plăcere s-a adăugat drept slabă consolare, am fost compătimiţi în faţa unui argument precum termen