Din '90 încoace, opţiunea pentru carieră, modalităţile de a o construi, inclusiv accepţiunea însăşi a termenului s-au schimbat (şi continuă să se schimbe) simţitor. Pînă în '90, a face carieră, pe lîngă binecunoscuta parte politizată, presupunea a termina un liceu sau o facultate şi a intra într-o instituţie în care puteai avansa, eventual, dar din care, aproape sigur, ieşeai la pensie. Monotoniei unei vieţi fără opţiuni (eventual doar pigmentată de peripeţiile repartiţiei la ţară) i-a urmat agitaţia, haotică şi neselectivă din primii ani postrevoluţionari. Atunci cînd, cel puţin aparent, toate porţile se deschiseseră, tinerii încătuşaţi şi hămesiţi se zbăteau să prindă cît mai multe din ofertele tentante şi bănoase ce apăruseră. Aşa şi-au început, mulţi dintre ei, cariere în business, presă, televiziune, politică... De atunci, aspiranţii la o poziţie sau alta şi-au pus problema opţiunii între o slujbă bănoasă, dar de scurtă durată, şi una mai prost plătită, dar cu perspective de afirmare în viitor. De fapt, a alegerii între ceea ce deja se numeşte un "job" (termen ce l-a înlocuit pe mai vechiul "meserie", care acum a ajuns un superlativ exclamativ de gaşcă) şi o carieră. "Job"-ul implică spontaneitate, rapiditate, dar nu neapărat durată. "Carieră" are, cred, drept principal atribut, planificarea. Şi una şi alta implică anumite abilităţi, din ce în ce mai bineprecizate şi

mai concrete, de care aspiranţii trebuie măcar să ştie, dacă nu să le şi stăpînească. Fără un curriculum vitae (termen abscons prin '90), cunoştinţe medii de engleză şi calculator şi un permis de conducere nu se prea poate vorbi nici de "job", nici de "carieră". Măcar felul în care se porneşte atunci cînd cauţi o slujbă este altul, mai documentat. Şi mobilitatea profesională mult mai mare. Chiar intrat pe făgaşul unei cariere, nu înseamnă că rămîi veşnic în aceeaşi poziţie, la acelaşi lo