După cum ne spun statisticile, marea majoritate a românilor abia aşteaptă să intre grămadă în Uniunea Europeană. Entuziasmul este mult mai mic în alte ţări "surori", aflate însă mult mai aproape de ţintă - precum Polonia, Cehia sau Slovenia. Să fie lipsa de şanse reale din acest moment motivul exact care încurajează acest entuziasm eurofil? Chestiunea este interesantă şi în măsura în care poate spune ceva mai general despre psihologia colectivă. Să eliminăm de plano ipoteza că, prin natură, românii sînt mai europeni decît slovenii, cehii sau ungurii. În schimb, pare mult mai plauzibilă ipoteza contrară, anume că, în pofida teoriilor gen "de la Rîm ne tragem" şi a variantelor pe această temă măreaţă românii au ajuns, sau au fost dintotdeauna prin istorie, tradiţii etc. considerabil mai departe de "Europa" reală decît alţii. Nu totuşi chiar atît de departe încît să-şi piardă orice interes pentru ea. Nu chiar atît de aproape încît s-o poată situa corect între coordonatele realităţii. S-au aflat, aşadar, în raport cu ea undeva în intervalul unde se formulează miturile, se parcurg iluziile şi se scriu utopiile. Pentru români "Europa" rămîne mai ales o imagine, o idee, un "dincolo" misterios şi totuşi, mai ales în ultimul timp, relativ accesibil. Dar să observăm că relativ accesibile rămîn mai ales datele superficiale, materiale ale Europei: sute de mii de români au lucrat sau lucrează legal sau la negru "acolo", dar asta nu înseamnă că europenizarea moravurilor, a stilului profund de viaţă, cultivarea democratică ar fi avansat la noi în aceeaşi proporţie. "Să fim şi noi ca ei" - iată sloganul implicit al integrării; el presupune că între "noi" şi "ei" există o diferenţă considerabilă, nu totuşi resimţită ca insurmontabilă. Teoria aceasta este de acelaşi fel cu cele care încearcă

să explice pentru ce oamenii urmăresc cu pasiune anumite seriale de televiziune d