Italia este nu doar membră fondatoare a Uniunii Europene, dar şi posesoarea unei valenţe simbolice care va rămîne totdeauna în istoria unificării europene: Tratatele de înfiinţare ale Comunităţii Europene (ulterior Uniunea Europeană) au fost semnate în 1957 la Roma. Poate şi de aceea au fost atît de alarmate reacţiile italiene şi internaţionale atunci cînd premierul Silvio Berlusconi l-a destituit pe ministrul de Externe Ruggero Raimondi, un tehnocrat pro-european, şi a preluat interimatul diplomaţiei din peninsulă. Mulţi au crezut atunci că voinţa de integrare a Italiei va scădea, deşi Berlusconi s-a grăbit să dea toate asigurările că în afacerile europene va exista o deplină continuitate. Acum o lună, Umberto Bossi, un antieuropean declarat, lider al Ligii Nordului (un mic partid care militează pentru federalizarea ţării), ministru al Reformelor în Guvernul Berlusconi, şi-a reluat tirul verbal violent împotriva "Europei de la Bruxelles", condusă de birocraţi care impun statelor membre ce să facă, nesocotindu-le suveranitatea naţională. Giulio Tremonti, ministru al Economiei, a făcut şi el declaraţii asemănătoare. Asemenea puncte de vedere apar şi în alte ţări: e cunoscut deja "cazul austriac", unde accesul la guvernare al partidului condus de Jorg Haider a dus, acum cîtva timp, la "monitorizarea" Austriei de către UE. În Danemarca, actualul guvern a ajuns la putere şi cu ajutorul unui discurs antieuropean. Chiar şi în unele ţări candidate, în care în acest an au loc alegeri (Ungaria, Cehia, Slovacia), una dintre armele electorale la care se recurge intens este reluarea temelor naţionaliste şi, implicit, respingerea unora dintre temele Europei Unite. Politicieni occidentali şi reprezentanţi ai Comisiei de la Bruxelles şi-au manifestat îngrijorarea faţă de accentele naţionaliste tot mai dure din discursul premierului ungar Viktor Orbán în timpul campaniei elec