Uniunea Europeană se întreabă, din nou, care îi este viitorul. Pentru a găsi un răspuns grabnic, după semnarea Tratatului de la Nisa, a inventat un fel de "oracol", Convenţia. Ce răspuns va da Convenţia nu ştim şi cu siguranţă nu ştie nici ea, deocamdată. Ştim însă că aici, ca peste tot în spaţiul politic european, rezultatul va fi decis de raportul de forţe dintre euro-entuziaşti, pe de o parte, şi euro-cîrcotaşi, euro-sceptici şi euro-înţelepţi, pe de alta. Falanga euro-entuziaştilor nu are nevoie de prea multe prezentări. Ar putea începe cu Jean Monet şi Robert Schuman, părinţii fondatori ai Comunităţii oţelului şi cărbunelui, un fel de străbunică a Uniunii Europene de azi. Ideea a fost pe cît de simplă pe atît de originală: pentru ca un nou război între Franţa şi Germania să nu mai fie posibil, cele două ţări trebuiau legate cu un "lanţ", una de cealaltă şi amîndouă de restul Europei. Industria cărbunelui/oţelului, cea care susţinuse uriaşul efort de război al erei coşului de fum, urma să procure, de această dată, "lanţul critic" pentru schimbarea celor doi adversari, a Europei şi chiar a lumii. Soluţia a prins, mai bine decît se aşteptau iniţiatorii ei. Euro-entuziasmul a devenit, repede, un blazon pe care orice om politic dornic să probeze o anvergură continentală, s-a grăbit de atunci şi se grăbeşte şi azi să-l afişeze. Cum putem recunoaşte un euroentuziast? Nimic mai simplu! La oricare dintre problemele europene, politice, economice, sociale, ecologice sau de altă natură, el are o soluţie infailibilă: Europa. Construcţia europeană, dezvoltarea a ceea ce au început visătorii Monet şi Schuman, va rezolva, încet, poate, dar sigur, oricare din problemele actuale şi viitoare ale societăţilor noastre! Maximalismul nenuanţat al euroentuziaştilor a hrănit, însă, tot atît de repede, spiritul cîrcotaş! Căutătorii profesionişti de nod în papură au atras atenţia a