La un colţ de stradă, un cetăţean muşca un cîine. Aşezat în patru labe, îşi înfipsese dinţii în posteriorul cîinelui, care se zbătea să scape. Un trecător se opreşte siderat: "Ce faci, dom'le, ce-ai cu bietul animal!?", la care cel de jos, dînd drumul victimei, îi răspunde ţîfnos: "De ce te bagi!? Ştii tu cine a-nceput?". Presupun că în mod intenţionat tema acestui număr din Dilema a fost formulată laconic-echivoc, lăsînd loc atît discuţiilor pe tema scepticismului nostru faţă de Europa, cît şi analizelor fenomenului simetric. De altfel, cele două sînt interdependente şi cu greu ai putea să vorbeşti despre unul fără a-l aborda şi pe celălalt. Vrînd-nevrînd, trebuie să ne scufundăm în istorie. În vreme ce francezii ridicau catredrala Nôtre Dame din Paris, românii se războiau cu popoarele migratoare. Ştiu că este o frază care a devenit plictisitoare prin repetiţie, dar este un fapt istoric. Poate că ar trebui reformulat: francezii aveau timp, bani şi dispoziţie să ridice catredrala Nôtre Dame din Paris pentru că, la graniţa de răsărit a continentului, românii se războiau cu popoarele migratoare. Sigur că nici plasamentul geografic, nici ghinionul de-a fi în calea tuturor furtunilor nu reprezintă merite. Ba nici măcar faptul că în Europa de Vest n-au ajuns decît rareori stricătorii de tihnă, căci românii, săracii, se băteau pentru viaţa lor, nu ca să înfrumuseţeze Île de la Cité. Dar, de vreme ce, fie şi ca efect secundar, prezenţa noastră aici a prestat servicii Occidentului, ar fi fost de aşteptat ca acesta să ne întindă o mînă măcar, aşa, din cînd în cînd, în momentele cînd nu ne descurcam singuri. Cu independenţa, de pildă, n-a fost cazul. Am smuls-o de la turci, fără ajutor, drept care vesticii (dar şi viitorul Mare Frate de la Răsărit) au binevoit să conceadă că, da, sîntem independenţi. Similar se întîmplase mai înainte cu mica unire, la fel avea să se î