Tot mai des întîlneşti în presă, pe unde nici nu te-aştepţi, o aceeaşi remarcă vindicativă: Winston Churchill ne-a vîndut ţara. Şi încă cum - pe un petic de hîrtie! Pe-un şerveţel! Sper că nefolosit, asta mai lipsea! Altminteri, era un mare gînditor politic, dar, vezi dumneata, acolo, la Yalta, şi-a dat arama pe faţă. Hai s-o spunem pe-a dreaptă: Churchill a fost mare cu-adevărat, dar, ce să-i faci (asta-i programa curiculară a politicienilor mari), a acordat prioritate propriului popor. Care după cel de-al doilea război mondial era la ultima limită a rezistenţei. În Marea Britanie, sistemul de cartelare a tuturor bunurilor de consum a durat peste zece ani, la rubrică "azi în istorie" a marilor ziare se mai amintesc şi acum zilele cînd s-a dat "liber" la unt sau la stofă. Pentru ca actuala regină Elisabeta a doua să aibă la căsătorie tradiţionala rochie cu trenă, a trebuit ca parlamentul să adopte o lege specială prin care, doar pentru această ocazie, prinţesei moştenitoare i s-a acceptat o raţie triplă de stofă. Pînă să iasă la lumină, în anii '60, toate guvernele de la Whitehall s-au cîrpit cum au putut, s-au folosit de planul Marshall (refuzat de lagărul comunist) şi, mai ales, au pus în operă inventivitatea şi energia britanicilor. Şi uite unde-au ajuns! N-o fi fost uşor nici pentru marele fumător de trabuce să recunoască, la acel sfîrşit de război, că ţara sa nu mai era marea putere de la începutul secolului. România n-a fost singura sa pierdere geo-strategică - incapabilă să mai susţină financiar efortul de stăvilire a terorismului comunist, Londra a cedat apoi americanilor şi grija Greciei şi Turciei, zone, fie vorba-ntre noi, ceva mai semnificative pentru controlul Mediteranei şi al culoarului către Asia (la rîndul ei o enigmă şi un miracol). Guvernul Atlee a renunţat apoi la majoritatea profitabilelor sale colonii şi regatul s-a luptat cu încăpăţînare