După ce, pe TVR 2 şi pe Tele 7 abc, s-au transmis cu succes filme româneşti, toate celelalte posturi de televiziune s-au repezit să cumpere, la pachet, producţii cinematografice autohtone, astfel încît în fiecare săptămînă avem de ales nu doar între un Schwarzenegger şi un Chuck Norris, între un SF şi un horror (americane, desigur), dar şi între un Dinică şi un Ştefan Iordache, între un Rebengiuc şi un Dan Nuţu. Numai că aglomeraţia de filme româneşti transmise pe bandă rulantă ar putea să epuizeze rapid interesul publicului, mai ales că nu tot ce se difuzează e de bună calitate. Ar fi fost de preferat un ritm ceva mai lent al acestei "acţiuni recuperatoare", o degustare tihnită, nu un consum de tip fast food (pe româneşte, "mănîncă şi fugi"). "Inflaţia ucide geniul şi graţia", sună un vers al poetului Ion Stratan. Dar să nu cîrtim: eu, unul, prefer să văd jumătatea plină a paharului, adică repunerea în circulaţie nu doar a producţiilor autohtone, dar şi a ideii de film românesc. Televiziunea şi-a îndeplinit în acest caz unul dintre rolurile care-i stau la îndemînă - acela de a conferi vizibilitate, de a crea o actualitate: performanţele unor mari actori români ori filme care, pînă să fie retransmise, zăceau (fizic) în arhivă şi (virtual) în memoria afectivă a cinefililor, au (re)devenit subiect de conversaţie cu prietenii, au fost comentate în ziare şi reviste, au reintrat în circulaţia ideilor şi opiniilor. Amatorii de expresii pompoase ar putea spune că televiziunile "au săvîrşit un act de cultură naţională". De fapt, s-au adaptat unei cereri pe care, s-o recunoaştem, cei mai mulţi dintre cei care se ocupă cu programele TV n-au prevăzut-o: dacă le-ar fi spus cineva în urmă cu un an că un BD românesc se poate bate în audienţă cu un film poliţist american, ar fi zîmbit neîncrezători ori s-ar fi închinat cu amîndouă mîinile. Or, un excelent "dosar" alcătuit de