Încet-încet dezvolt o fascinaţie (dăunătoare sănătăţii, probabil) pentru reality-show-ul-deghizat-în-concurs-de-cultură-generală-sărat-şi-piperat-de-jocul-de-a-umilirea-concurenţilor Lanţul slăbiciunilor (PRO TV). Înainte, acea parte din mine, care se dă umanistă, protesta. "Bla-bla-bla", începea ea, cu elocvenţă. "Mizanscena apăsătoare, tehnicile de intimidare folosite de prezentator şi brutalitatea eliminărilor creează o atmosferă în care cunoştinţele reale devin foarte greu de evaluat; şi, oricum, ele sînt irelevante, din moment ce regulamentul pervers permite eliminarea celui mai bun prin votul celorlalţi. Şi bla-bla-bla", încheia pompos. Acum, partea aceea tace şi se face că plouă, în timp ce mizantropul asistă, cu satisfacţia lui acră, la eliminarea lui Arpad. Arpad era, de departe, cel mai bun concurent din serie - veriga puternică aproape în fiecare rundă, inclusiv în aceasta. Ca fruntaş, îi revenise de mai multe ori obligaţia de a elimina codaşul, obligaţie de care se achitase - ce-i drept, fără precizie (nici eu, de acasă, nu pot să ţin socoteala tuturor prestaţiilor din concurs), dar, în acelaşi timp, fără entuziasm şi fără a-şi alege victimele prin calcul strategic. Arpad era, de asemenea, cea mai elegantă prezenţă fizică de pe platou (deloc risipitor cu gesturile sau cu vorbele, şi avînd ceva din autoritatea osoasă, colţuroasă a unui Scott Glenn sau James Coburn) - ceea ce nu înseamnă nimic, la un test de cultură generală, dar contează enorm într-un joc televizat de-a masacrul, care excită cruzimea privitorului. Şi ochiul mizantropului nu-i deloc indulgent cu cei doi concurenţi (veriga slabă şi veriga nu-prea-tare) care, la ordinul prezentatorului, votează, şi mizantropul din mine aşteaptă, cu un rînjet suficient

("Să vezi ce-o să se întîmple. Pun pariu că..."), şi umanistul nu vrea să-l audă, dar votul s-a încheiat, cei doi s-au aliat, elim