Canadiene (12) Cu vreo zece ani în urmă, Dan C. - os de braşovean abia stabilit la Québec după un stagiu la Paris, om cu verigheta pe deget - păcătuia cu gîndul, de la distanţă, privind din spate o canadiancă de-a locului păşind. Femeia n-avea habar, dar avea ce trebuie pentru un mers reuşit - în primul rînd picioare, mai lungi decît media pe continent. Nu-i fu dat omului să păcătuiască mult: la un moment dat, coniţa din faţă îşi duse o mînă la spate şi, din mers, îşi aranjă prin pînza fustei o piesă de lenjerie intimă care, pesemne, o incomoda. În anii ce au urmat, ex-braşoveanul a înţeles că nu sînt în Québec atîţia bărbaţi cu priviri păcătuinde cîte femei care-şi fac în public astfel de retuşuri. ...Precum povestea trecută încerca să spună, o a doua revoluţie liniştită este pe cale de a se petrece în partea franceză a Canadei. Prima révolution tranquille , din anii '60, este deja la baza identităţii contemporane a locuitorilor, a raporturilor lor cu biserica, cu şcoala, cu statul federal canadian etc. Această nouă revoluţie ce musteşte acum va fi mai modestă, dar poate mai plină de şarm. La mijlocul deceniului trecut, vizitatorul european avea nevoie de trei zile aici pentru a surprinde trei frapante realităţi: una, că franceza care se vorbeşte pe stradă este, pentru un francofon european, aproape de neînţeles; doi, că toată lumea se tutuieşte, ca într-un fel de frăţietate care la început ţi se pare fermecătoare, dar apoi devine - insidios - suspectă; trei, în fine, că prima impresie pe care înfăţişarea femeilor ţi-o lasă este, s-o spun aşa, descumpănitoare. Cei care se pricep mai mult în problemă spun că moda lansată în Europa are nevoie de circa doi ani pentru a deveni reper vizual pe (unele) trupuri nord-americane; e un soi de inerţie care nu depinde de bani sau de lipsa de informare. În colţul de Europă pe care cititorul îl cunoaşte mai bine, o student