Au trecut trei saptamini de la greva care a paralizat (luni 11 martie 2002) aproape toate scolile, de toate gradele, din tara. A fost inca un semnal – daca mai era nevoie de unul… – privitor la situatia grava in care se afla sistemul romanesc de invatamint.

La suprafata – problema salariilor

Motivul prim al protestului profesorilor a fost nivelul salariilor. Executivul promisese cresteri si asa-numitele „tichete de masa“, spor de venit neimpozitat care a fost de mult acordat altor categorii de bugetari. Pentru muncitorii din industria de stat si din companiile nationale s-au gasit resurse, pentru invatamint nu, asa incit salariile n-au putut creste si „tichetele“ nu s-au acordat. In schimb preturile n-au stat pe loc! Urmarea: la fel ca si alti cetateni, dar de multe ori in conditii si mai dramatice, profesorii si familiile lor s-au vazut in ultimele luni in imposibilitatea de a mai face fata cheltuielilor obligatorii pentru subzistenta, cu atit mai mult cu cit cele de intretinere ale iernii au urcat insuportabil.

Realitatea este ca salariile in invatamintul finantat de stat sint inadmisibil de mici, oricite dificultati generale ar intimpina gestionarii tarii. Nici unul dintre guvernele Romaniei postcomuniste nu si-a asumat responsabilitatea de a schimba fundamental aceasta situatie. S-au acordat cind si cind cresteri de salariu, intotdeauna mai mici decit inflatia, fara sa se restituie sistemului educational dignitatea pe care a avut-o cindva, inainte de 1947. Cei care i-au acuzat – de aceea – pe liderii anilor ’90 si pe cei de azi de „mentalitate comunista“ au exagerat stricto sensu, dar ceva dreptate au avut de fapt: caci toate guvernele „postdecembriste“ le-au oferit cresteri de salariu invariabil mai consistente bugetarilor din industrii, ceea ce sugereaza macar un instinct, daca nu o ideologie a superioritatii „muncii concrete“ in