Ultima premiera a Operei Nationale din Bucuresti, Pescuitorii de perle de Georges Bizet, poarta girul unuia dintre cei mai importanti regizori romani de teatru, Mihai Maniutiu. Nu este prima incercare de acest gen a Operei, dar, din pacate, este una din prea putinele. Caci, in afara de Andrei Serban, Alexandru Darie si Alexandru Tocilescu, probabil nu s-ar mai putea cita si alte exemple. In timp ce in lume aceasta este o practica curenta, pe scenele romanesti de opera un regizor de teatru care vine sa monteze ramine, din nefericire, doar o exceptie. Iar spectacolul Pescuitorii de perle semnat Mihai Maniutiu ar fi cea mai buna recomandare pentru ca si la noi montarile de opera concepute de regizori de teatru sa devina un obicei. Argumentele tin de maniera regizorala a lui Mihai Maniutiu si de ideile celor din echipa cu care lucreaza de mult si care l-au secundat si la acest spectacol. In fond, trei sint argumentele care fac din montarea cu Pescuitorii de perle (ma refer strict la dimensiunea spectaculara si in nici un caz la cea muzicala) o exceptie printre productiile Operei din Bucuresti: viziunea regizorului, coregrafia semnata de Vava Stefanescu si costumele concepute de Iuliana Vilsan.

Preocuparile lui Mihai Maniutiu din ultimele sale spectacole, plastica trupurilor, incercarile de a reda zvicnirile constiintei preponderent la nivelul miscarii (ca in Uitarea), miscarea trasata arhitectural sau erotizarea intregului ambient (ca in Zoon Erotikon) sint prin excelenta compatibile cu mijloacele pe care le pune la dispozitie genul operei. De aceea intilnirea regizorului cu opera nu putea fi decit fericita. Spectacolul este un parcurs prin dominantele regizorale ale montarilor lui Mihai Maniutiu de pina acum. Sigur, cu totul altfel s-ar fi pus problema daca ar fi facut un spectacol de teatru unde, dincolo de stilistica personala, publicul asteapta sa vada c