Filantropica vorbeste despre kitsch-ul cotidian, kitsch-ul ca mod de viata, fara ca filmul in sine sa devina kitsch. Vorbeste despre disperarea unui profesor si incercarea de a imita un mod de viata care nu-l prinde (caci in asta consta kitsch-ul transpus in social) si despre pumnii in stomac pe care-i primeste, la propriu si la figurat, in incercarea de a fi ceea ce nu este. Filmele lui Nae Caranfil mai au si altceva: stiinta, unica in cinematograful romanesc poate, de a imbina filmul de autor cu cel de public. Filantropica e un film foarte bine condus si tinut in mana, de la scenariu pana la montaj (cu exceptia doar a flash-back-ului care dureaza cam trei sferturi din film, disproportionat fata de sfertul ce ramane), avand, in acelasi timp, un substrat foarte "dens", pe care filmele de succes (cu etalonul stabilit la Hollywood) de regula nu-l au. Si-n Asphalt Tango, si chiar in E pericoloso sporgersi, stiuse sa faca aceasta imbinare, si-i reuseste din plin si-n Filantropica. Apoi, Caranfil jongleaza foarte firesc cu grotescul: de la povestea in sine si pana la episoade intregi ce devin memorabile - racketii ce intra in clasa si-i someaza pe elevi sa nu copieze sau capodopera grotescului care e scena emisiunii televizate a lui Florin Calinescu. Cinismul lui Caranfil e dezarmant si doar Gheorghe Dinica ar fi putut juca atat de bine rolul celui care se imbogateste de pe urma cersetorilor. De altfel, distributia e excelenta, de la Florin Zamfirescu (intr-un rol secundar - adorabil), pana la Mircea Diaconu - imbinare perfecta de timiditate, indrazneala, ura mocnita, deziluzie; trecand prin Florea Vizante si, intr-o mai mica masura, Mara Nicolescu si Viorica Voda. Unele comentarii din off sunt in plus, iar contrastul ideal-concret prea exagerat si putin penibil pe alocuri, dar, in general, dialogurile sunt foarte bine tintite (scenariul e semnat, ca si la celelalte