- Cultural - nr. 65 / 3 Aprilie, 2002 Postul, ca stare de gratie, este si disponibilitate kenotica, este risipire de frumos. De aceea, in cele ce vor urma, vom incerca sa ne daruim si s-asternem in cuvinte si randuri bucati, mari bucati de inima si suflet, care, odata luate de la locul lor, niciodata nu se vor mai intoarce in noi. Pentru ca numai asa iubim si aparam iubirea si numai asa suntem in postul-gratie, daca nu ezitam sa purtam, drept ispasire, la vedere, crucea vietii (citeste: crucea faptelor, a vorbelor, a gandurilor, a dorurilor, a iubirilor, a disperarilor, a frivolitatilor, a tradarilor, a regretelor, asumate) si daca ne lasam, ideatic bineinteles, rastigniti din iubire, pentru cei carora le-am gresit; si, chiar daca putem sa ne rastignim si linistea si bucuria si rasul si plansul, sa nu rastignim niciodata, pentru nimic in lume, iubirea (…). Postul, ca stare de gratie se implineste in randuieli bine stabilite si bine asezate. Cat priveste fondul, problema reclama o anume delicatete. Asta, pentru ca la forme ne pricepem cu totii, ba le mai si rafinam. Formele nu presupun numai decat sacrificiu (cu atat mai putin iubire), nu sunt greu de mimat. Chiar daca lezeaza putin vanitatea, ele nu angajeaza iubirea sacrificiala, inima franta, gandul curat, umilinta nedisimulata. Pentru crestinul responsabil insa, fondul trebuie sa fie prioritatea, esentialul, motivarea, determinarea, schimbarea, angajarea, trairea. Dumnezeu, ca si judecata sanatoasa, ca si legea firii, nu reclama forme (chiar daca isi au talcul si rostul lor, ele, formele, trebuie sa fie doar invelisul care sa apere giuvaerul, adica fondul). Pentru ca postul este iertare, este mortificarea patimilor, este o extraordinara pedagogie dumnezeiasca, este starea de exceptie, este "accesarea" transcendentei, o data cu mortificarea fizica. Pe de alta parte, este sigur ca intre nenumaratele "mandri" cu car