Urmăresc cu anume asiduitate talk-show-urile dlui Marius Tucă, onorat cu prezenţa a tot ce are societatea românească mai fain, şefi unul şi unul în domeniile lor. Le urmăresc, nu pe toate, multiplele mele obligaţiuni - dintre care grosul mai presante cum nu se poate - nu mi-o îngăduie. La început, aceste emisiuni mă exasperau, de la o vreme, fie printr-un fenomen de acomodare, fie prin omenească schimbare de optică - e doar vorba de un ecran, nu? - preopinentul emisiunii mi-a devenit de-a dreptul simpatic, nu zic familiar, deşi, dacă mâine-poimâine şi-ar părăsi talk-show-ul, aş simţi o lipsă în saţiul existenţial al serii. De altfel, tot admirându-i colecţia de cozondraci, am achiziţioant şi eu vreo două perechi, tot atât de practice, dar mai modeste. Chestie de standing.

Zilele trecute, cu actoricească imobilitate pe chip, d-sa a dat citire unei lungi şi dureroase scrisori de la un gazetar ce expunea, în termeni de admirabilă modestie, situaţia sa de condamnat a plăti, într-un proces de calomnie, frumuşica sumă de 14.000 de dolari - patru sute de milioane de lei la cota zilei - cu sentinţă definitivă şi execuţie grabnică. O vie indignare m-a cuprins, nu pentru actul condamnării în sine, ce putea fi just, ci pentru enormitatea sumei, chichiţele procesului lăsându-mă rece. Ca om vechi, rămăsesem la formula despăgubirilor civile în valoare de un leu, cu adaosul publicării sentinţei în cel puţin două ziare de tiraj. A te gospodări pe seama necuviinţei, ba chiar a ticăloşiei altuia mi s-a părut prea în ordinea lucrurilor de astăzi.

Când, deplasându-se camera, a apărut pe întreg ecranul figura resipiscentă a dlui Ion Cristoiu, potenţialul plătitor în cauză, ca prin farmec mânia mi s-a stins, o stare de vie mulţumire, altoită pe veselie şi confort sufletesc luându-i locul, în acord cu miresmele florilor de măr, insidios introduse pe ferestre de dulcea b