Poemele lui Valeriu Mircea Popa din volumul acesta frumos, scos la editura Vinea, ar necesita cam două trei-lecturi atente pentru a ajunge la un sens dătător de stare poetică. Nu spun că sunt ermetice, ci doar că se mişcă într-un aer eterat, abstract şi cu imagini deloc reprezentabilevizual, deşi vocabularul şi restul recuzitei poetice sugerează pe departe un Nichita Stănescu târziu, cu geometriile, elementele anatomice şi asocierile bizare, suprarealiste din Roşu Vertical. Arbitraritatea şi bizareriile unor versuri precum "dulceaţa de afine atârnă pe zid / prinsă în câteva cuie /... aproape dincolo de pereţii arterelor /până la cea mai îndepărtată oglindă", maschează la un nivel mai profund simboluri destul de complexe, agregări de sens cântărit atent, cu balanţa stărilor de suflet de infinitezimală, matematică nuanţă: "şi totuşi înăuntrul trupului său /oricine poate preschimba plumbul / în aur.../ cu singurul ochi rămas mai mare decât propriul creier." Ochi, creier, sânge, privire, spermă, oglindă, aur, toate aceste elemente bune conducătoare de emoţie poetică a sfâşierii şi dublului, rafinată însă ca un alcool bun, în versuri lapidare, aproape reci. Există însă o subtilă alchimie a stărilor prezentă la toate nivelurile, atât la nivelul lexicului, (plumb, aur, nisip, fosfor, cât şi prin toate celelalte elemente ce pot configura o operă la roşu, un fel de stare de graţie a existenţei, echivalentă cu elevaţia şi poate cu mântuirea. Pe de altă parte, se poate vorbi în cazul poemelor lui Valeriu Mircea Popa de un univers aproape de concret, poate de aceea şi asocierea cu optzeciştii. însă punctul de diferenţiere apare în momentul în care aceste obiecte nu se constituie într-un univers exterior, vizual, sensibil. Pentru poet, "dintr-o cutie veche de Coca-Cola / se poate plăsmui o candelă / sau chiar câteva grămăjoare de fosfor / şi nu te mai uita la mine / prin oc