Pasiunea mea continuă, cu forme noi şi mirobolante: casele din Bucureşti, arhitectura şi poveştile lor. Timpul meu liber, atîta cît este, înseamnă o rătăcire pe străzi, o cufundare într-o altă dimensiune a miracolului creaţiei. Mai renovate sau mai abandonate, casele îşi poartă, încă cu demnitate, stilul, amprenta arhitectului - care le scoate din anonimat şi banalitate - se încăpăţînează să nu lase să se risipească o lume, o atmosferă, parfumul de altădată. Şi suferă cînd intră pe mîna unor neisprăviţi cu bani, care le posedă în modul cel mai abrupt şi grosolan, ca într-un viol. Am încercat să îi cunosc pe cîţiva dintre arhitecţii care au gîndit cîndva un Bucureşti armonios, purtător al unor embleme importante ale acestui tip de limbaj vizual. Şi nu doar atît. Într-o zi, pe la prînz, am găsit întredeschisă uşa sălii Izvor a Teatrului Bulandra. Ştiam că accesul este interzis pentru că se fac lucrări profunde de reamenajare şi renovare. Curiozitatea mă ispitea, mărturisesc, de mult şi mi s-a părut că mi se oferă o şansă, acum, să întrezăresc ceva din noul chip. Mai devreme decît toţi ceilalţi. Am păşit în mijlocul forfotei unui şantier. Mergeam încet, iar ochii îmi zburau în toate părţile. Imaginea începe să se contureze. Arhitectul acestui proiect îndrăzneţ, foarte dinamic şi modern este acela care şi-a mai legat numele de o sală din Bucureşti, cea a Teatrului Act, Octavian Neculai. M-am plimbat printre schele şi tot felul de aparate, simple şi sofisticate, mi-am umplut patofii de albul prafului şi al molozului. E cel puţin ciudat să găseşti în locul gălăgiei şi agitaţiei teatrale, muncitori şi sculele lor. Atît cît pot să-mi dau seama, este o schimbare radicală a unui spaţiu consacrat, tradiţional, bine intrat în conştiinţa publicului. Arhitectul îi conservă memoria şi îi reconstruieşte identitatea pentru un alt secol, 21. O aventură pe care, din ce văd, şi-a