Povestiri sau poezii?
O traducere de Mircea Ivănescu este oricum un eveniment, dar o traducere din Rilke, de Mircea Ivănescu, poate fi pusă în raft în locul originalului. Mai mare laudă, în mintea mea, nu există. Fiindcă numai un poet adevărat, care înţelege rugăciunea ca pe o deschidere a sinelui, o receptare a neprevăzutului, care a meditat el însuşi la moarte şi la relaţia cu Dumnezeu, numai cine a experimentat el însuşi dezgolirea de sinele social, politic, egocentric, poate îndrăzni să se apropie de Rilke. Nici experienţa şi nici cunoaşterea perfectă a limbilor din şi în care se traduce nu sunt de ajuns. Rilke scoate cititorul (traducătorul) din lumea politică, socială, materială, pregătindu-l pentru a fi văzut de Dumnezeu, şi nu oricine are forţa de a trece printr-o asemenea încercare.
Povestirile lui Rilke sunt tot un fel de poeme, de altfel reiau şi dezvoltă teme ale poeziilor, unele fiind foarte uşor de recunoscut. De pildă, poemul Titelblatt din Das Buch der Bilder transpare în proza De ce vrea bunul Dumnezeu să existe săraci: ambele sunt apologii ale artistului dezgolit de bunuri lumeşti, obligat să cânte pentru a fi luat în seamă, până la urmă, de Dumnezeu. Bogaţii nu sunt interesanţi întru spirit, nimănui nu-i pasă ce vor, dar săracii, copiii, infirmii, străinii călători şi "însuşi întunericul" ascund taina care atrage prezenţa Domnului.
Personajele sunt simboluri. Doamna Vecină, Străinul, Mâna Domnului, Profesorul etc. Întîmplările sunt parabole. în Basmul despre mâinile lui Dumnezeu (cititorii lui Rilke îşi amintesc, desigur, frecvenţa motivului mâinii divine în versurile acestuia), întrebările copiilor dezvăluie secretul Creaţiunii: mâinile lui Dumnezeu au lăsat omul să cadă (singure, fără voia, fără raţiunea divină) înainte ca acesta să fi fost desăvârşit. "Dumnezeu se odihneşte pentru că s-a supărat pe mâinile lui".
