În 1948, Hans Sedlmayr, celebru profesor,teoretician şi filosof al artelor, publică, la capătul unor multiple investigaţii cu o arie mai restrînsă, celebra sa carte Verlust der Mitte: die bildende Kunst des 19. und 20. Jahrhunderts als Symptom und Symbol der Zeit. Apărută pînă acum în unsprezece ediţii, cartea a stîrnit mari controverse, iar, de curînd, ea a fost tradusă şi în româneşte, de către Dna Amelia Pavel, cu titlul Pierderea măsurii - arta plastică a secolelor XIX şi XX ca simptom şi simbol al vremurilor (Editura Meridiane, Bucureşti 2001, 254 p.). De ce a stîrnit această carte atîtea discuţii, de ce şi-a găsit ea partizani patetici şi opozanţi vehemenţi, dincolo de situaţia uşor ambiguă a lui Sedlmayr însuşi, asupra căruia au planat anumite suspiciuni în ceea ce priveşte relaţia cu regimul nazist, iată o întrebare la care s-ar putea răspunde onest doar printr-o construcţie intelectuală cel puţin de aceeaşi anvergură. A spune doar în cîteva fraze, eventual în cîteva pagini, că Sedlmayr creeză aici un scenariu cu amplitudine profetică sau, dimpotrivă, că mutilează, prin abuz de lectură şi printr-o anumită exaltare speculativă, natura însăşi a creţiei artistice este, în acelaşi timp, riscant intelectual şi în afara moralităţii profesionale. O carte atît de rîvnită pînă acum şi atît de frecvent invocată în mediile intelectuale trebuie, totuşi, citită cu multă atenţie şi judecată cu tot atîta măsură (chiar dacă pierdută). Dar ce este, în definitiv, această carte atît de celebră şi aşa de complicată?

O critică a modernităţii

Ceea ce se poate spune cu siguranţă este că Pierderea măsurii nu se încadrează nici în categoria scrierilor despre artă, în aceea a istoriilor care au ca obiect al cercetării creaţia artistică, în ansamblu, şi opera artistică, în particular, după cum ea nu este nici un studiu de estetică, un text care