Aş putea înşira cîteva zeci sau chiar sute de exemple care să susţină ideea unui Caragiale contemporan cu noi (prin opera sa, bineînţeles). S-ar zice că jucăm la fiecare patru ani într-O scrisoare pierdută la scară naţională, pe o scenă încărcată cu Tipăteşti, Caţavenci şi Agamiţi. Pe conu' Leonida îl ştim de-al nostru, ca şi pe cucoanele Joiţica, Ziţa şi Miţa, dame bune, din sînul "boborului" suveran, iar Mitică nu va muri, probabil niciodată. Citindu-l astfel pe Caragiale, îi simţim din nou personajele printre noi, ca la legendara premieră a Nopţii furtunoase, cînd destui spectatori s-au simţit jigniţi sau cu musca pe căciulă.

Şi totuşi, eu nu cred că aşa stau lucrurile. Nu cred în povara eternă a levantinismului sau în blestemul lui Caragiale, măcar pentru simplul fapt că un secol de modernitate nu poate trece fără a lăsa urme. Din punct de vedere strict literar, tipurile de personaje create de Caragiale îşi pot găsi fără greutate întruchipări şi în afara spaţiului românesc sau balcanic, în forme uşor (dar foarte uşor) schimbate. Eternul românesc ascunde de fapt eternul uman, unde mi s-a părut că-l regăsesc pe Coriolan Drăgănescu răspîndit la scara întregii planete. Cred că imaginea unui "Caragiale - contemporanul nostru" este un alt clişeu perpetuat pe cale culturală şi că în ultimii ani n-am făcut altceva decît să inversăm sensul relaţiei cauză-efect. Nu societatea şi-a păstrat tipicul ridiculizat de Caragiale acum o sută de ani, ci noi imităm modelul caragialesc, din cauză că acesta a dobîndit în ultimele decenii o autoritate extraordinară. Studiate în şcoala generală, la liceu (şi, desigur, la facultăţile de Litere), jucate pe toate scenele din ţară şi reluate mereu la televiziune, piesele sale impun clişee lingvistice şi - bănuiesc - comportamentale. La urma urmei, de ce nu? Apelînd la modelul peşterii lui Platon din Republica, înclin să cred că