Nu sînt prea multe femei în sistemul literar actual de soiul Martei Petreu. Am citit mai demult despre cum a reuşit de una singură, la capătul unor insistenţe incredibile, să înfiinţeze o revistă, să-şi împlinească deci concret şi durabil un vis vechi. Revista o ştim astăzi cu toţii şi, chiar dacă nu întotdeauna sîntem de acord cu ce citim acolo, e o revistă vie şi nu e doar o revistă. O mulţime de cărţi cu personalitate au apărut în Biblioteca Apostrof, cărţi care, pe lîngă subiectele de multe ori incendiare, au un ceva al lor specific, sînt obiecte compuse cu grijă, de la formatul original la eliminarea scrupuloasă a greşelilor de redactare. Marta Petreu a reuşit să ne dea nouă, celor tineri, celor care, aşa cum e cazul meu, n-au călcat niciodată prin Cluj, o altă imagine a acestui centru de cultură faţă de care de multe ori ne trezim avînd o oarecare invidie. De ce spun o altă imagine? Pentru că nu academismul adormitor care bîntuia la un moment dat prin paginile Echinox-ului şi nici aroganţa seriozităţii pe care de multe ori ardelenii o afişează plicticos faţă de regăţeni ar justifica acestă invidie, ci felul în care acestă seriozitate, atunci cînd e substanţială, reuşeşte să se vîndă într-o formulă atrăgătoare. O văd pe Marta Petreu, înainte de orice, ca pe o mare negustoreasă de cultură, cea care a reuşit să facă investigaţie adevărată cu subiecte culturale şi să aducă în spaţiul eterat al sistemului literar instrumentele publicisticii combative. Nu e puţin lucru, oricît ar strîmba din nas unii şi alţii, şi e mai ales important astăzi, cînd curajul fie cade în prost gust, fie, atunci cînd vine din onestitate reală, nu e văzut cu ochi buni.

Două sînt cărţile semnate Marta Petreu care au apărut în 2001. Prima, Ionescu în ţara tatălui, merge în continuarea cercetărilor în filosofia, literatura şi atitudinea politică a intelectualilor din perioada inter