Unul dintre cele mai răspîndite stereotipuri în receptarea operei comice a lui I.L. Caragiale îl reprezintă invariabila adecvare a acesteia la profilul identitar românesc. Sigur că, în plan simbolic, creaţia literară a unui mare scriitor poate fi considerată expresia unei naţiuni. Exemplele numite Eminescu şi Caragiale sînt, astfel, semnificative pentru cultura spaţiului carpato-dunărean. Asemenea judecăţi de valoare omit însă, de cele mai multe ori, că între realitatea istorică şi ficţiunea literară diferenţele sînt de regim existenţial. Chiar dacă acuitatea percepţiei realiste dovedite de autor în cazurile lui Mitică sau Caţavencu, bunăoară, ne-ar îndreptăţi în descoperirea unor analogii profunde cu specificul societăţii româneşti, îndrăznim să avansăm ipoteza că tocmai o lectură psiho-sociologică infirmă, în bună măsură, evidenţa asemănării dintre universul real şi cel ficţional. Şi iată de ce...

Dacă vom compara configuraţia spirituală românească a obştii săteşti sau a statului feudal cu instituţiile şi mentalităţile caracteristice modernităţii, prăpastia constatată ne explică, în cea mai mare parte, veridicitatea fenomenului "formelor fără fond", teoretizat de T. Maiorescu şi surprins artistic de I.L. Caragiale. Caricaturizarea instrumentelor politice şi sociale pe care evoluţia capitalistă le impusese şi la noi nu epuizează deloc polisemia intrinsecă a schiţelor şi comediilor lui nenea Iancu. Un diagnostic sceptic, negativ al realităţilor româneşti îşi revendică, în chip legitim, spiritul critic din O noapte furtunoasă sau Lanţul slăbiciunilor. Caracterul constant al modului rezervat, reticent în care marii clasici ai secolului al XIX-lea au privit consecinţele autohtone ale procesului de occidentalizare se explică, în opinia noastră, printr-un fenomen pe care, fie că-l numim criză a identităţii româneşti, fie inerţie mentală, nu-l putem nega şi ca