Dacă din literatura română a mileniului trei ar fi să se ivească o generaţie a tinerilor furioşi-revoltaţi, ea l-ar avea drept lider în sectorul proză-roman pe Tică Popescu. Furia şi revolta lui sunt mai elaborate, mai bazate parcă, mai în cunoştinţă de cauză decât ale celor din grupul format în jurul revistei Fracturi, fără a exclude însă anarhismul, demitizarea şi desfiinţarea perpetuă, până în pânzele albe. Citind manuscrisul romanului său, Mesteci şi respiri mai uşor (parafrazare ironică a popularului text de reclamă pentru gumă de mestecat, prin care este puricată şi luată la bani mărunţi oferta contextului socio-politic-cultural-economic către generaţia tânără - ceea ce li se dă lor să mestece le îngreunează respiraţia până la limita sufocării, de unde şi anarhismul juvenil, manifestându-se în forme din cele mai atroce: beţie, droguri, violuri, tâlhărie, corupţie, crimă etc.), am descoperit, pe lângă talent prozastic, virtuţi destul de rare în literatura autohtonă de ultimă oră: suflu, anvergură epică, supleţe şi mobilitate a structurilor narative, susţinute de un instinct estetic irepresibil, care nu dă greş, ştie pe unde să păşească şi ce să ocolească, ce să ia în piept, peste umăr sau peste mână...
Deocamdată, îl prezint cititorilor României literare cu două schiţe. Antologice.
Radu Aldulescu
No man's land
Faianţă şi Grasu stau sprijiniţi de perete, în pat, într-o cameră igrasioasă, cu pete de la inundaţii vechi prin colţurile tavanului. Fumează o ţigară cu haşiş. Deasupra capetelor lor, pe perete, este atârnat un afiş înfăţişându-l pe Einstein, sub care scrie: "Vreau să aflu gândurile lui Dumnezeu. Restul sunt detalii". Dedesubt, cineva a mâzgălit stângaci un alt gând, probabil tot al fizicianului: "Ca să mă pedepsească pentru respectul meu faţă de autorităţi, soarta a făcut din mine o autoritate".
